Începând cu momentul 7 octombrie, data atacurilor teroriste ale Hamas pe teritoriul Israelului, asistăm la cel mai complex război din epoca posterioară Războiului Rece. Nu este vorba doar de o confruntare regională între Israel şi o organizaţie teroristă – asemenea episoade au mai avut loc în trecut. Amploarea operaţiunilor, de o parte şi de alta, precum şi poziţionarea terţilor în acest război nu seamănă cu nimic din ceea ce a existat până acum în Orientul Mijlociu. Un aspect negativ este că deocamdată nu toate plăcile tectonice s-au mişcat dar au oferit semne în acest sens. Într-un asemenea război complex, este greu de a anticipa fie şi doar evoluţiile imediat următoare.

Care este motivul pentru care acest război este atât de complicat de descifrat?

În primul rând, nu ştim exact motivaţia Hamas pentru o acţiune de o asemenea amploare şi de ce a fost ales momentul 7 octombrie. Desigur, ştim că Israelul era pe cale să-şi normalizeze relaţiile cu Arabia Saudită, iar Iranul nu doreşte acest lucru. Ştim că Hamas este parte a Axei Rezistenţei, formată din proxy care sunt sateliţi ai Teheranului. Nu ştim însă cât de mare a fost implicarea Iranului în pregătirea acestei operaţiuni şi cum a fost livrat arsenalul enorm al Hamas. Din datele existente, vom încerca să oferim câteva explicaţii, deşi acestea sunt, din păcate, incomplete.

Înainte de a face această incursiune, este indicat să trecem în revistă tipurile de conflicte care au ieşit la suprafaţă după 7 octombrie. Prima ipoteză pe care o enunţăm este că, spre deosebire de războaiele precedente în care a fost implicat, Israelul nu mai poate învinge acum singur: are nevoie de o alianţă solidă cu SUA, pe plan politic şi militar. Este ceea ce ambele ţări au realizat din primele momente ale războiului Israel – Hamas, prin vizitele lui Biden şi ale lui Blinken în Israel, urmate de vizitele constante ale lui Blinken în capitalele statelor arabe din regiune, de prezenţa a două portavioane americane în Mediterana şi de transferul de tehnologie americană în Israel. Alianţa politică şi militară între Israel şi SUA este şi rămâne strategică. Întrebarea este dacă această alianţă îşi poate proiecta scopurile militare în aşa fel încât să fie conturat un scop politic – ceea ce deocamdată rămâne o întrebare deschisă. Israel şi SUA au nevoie de un partener în regiune şi acesta nu poate fi decât Autoritatea Palestiniană din Cisiordania. Este nevoie de o auto-guvernare palestiniană în Gaza post-Hamas şi, deocamdată, nu există un alt partener credibil. Pentru aceasta însă, Israel trebuie să ia decizia de a opri, măcar temporar, aşezarea coloniştilor în Cisiordania. Soluţia a “două state” s-a dovedit a fi neviabilă, neputând fi pusă în aplicare, oricât ar fi de tentantă. Poate fi conceput un singur stat, cu un grad ridicat de autonomie pentru palestinieni, cel puţin ca soluţie temporară, aşa cum argumentează Michael Barnett, Nathan Brown, Marc Lynch în The One State Reality: What is Israel/Palestine (Cornell State University Press, 2023). Iranul nu va accepta această soluţie dar există modalităţi prin care se poate trata din perspectivă neutră încercarea de a negocia un acord post-conflict exclusiv între israelieni şi palestinieni, având drept garanţi SUA, pe de o parte, Iranul, pe de altă parte. Scopul Hamas nu este oricum acela de a crea un stat palestinian, ci un stat islamic pe întregul teritoriu al Orientului Mijlociu. Israelul ar trebui să se abţină de la orice interferenţă în Ierusalimul de Est, în special în privinţa Moscheii Aqsa, considerată un loc sfânt al Islamului. Anexarea Cisiordaniei face parte din programul de guvernare al coaliţiei aflată la putere la Tel Aviv. Renunţarea la acest deziderat şi înglobarea problemei Cisiordaniei în cea a creării unui stat cu mai multe regimuri de autonomie – chiar şi asimetrică – ar fi un prim pas pentru a convinge Autoritatea Palestiniană să se implice în administrarea Gaza. Un asemenea demers ar facilita şi reluarea discuţiilor între Israel şi Arabia Saudită, întrerupte brusc pe 7 octombrie. De fapt, Cisiordania este un al doilea front al Israelului în prezent. Tensiunile între coloniştii israelieni şi palestinieni au crescut de la 7 octombrie, fiind oricum la un nivel ridicat şi mai înainte.

Războiul în desfăşurare Israel – Hamas este doar o parte a mai multor conflicte latente care ies la suprafaţă. Un al treilea front pe care luptă Israelul este cel purtat la distanţă cu ceilalţi membri ai Axei Rezistenţei: Hezbollah în Liban, gruparea houthi din Yemen şi miliţiile islamiste din Siria, apropiate de Iran. Israelul a fost nevoit să îşi evacueze cetăţenii aflaţi la graniţa cu Liban, să atace aeroporturile din Alep şi Damasc pentru ca armele să nu mai poată fi transportate din direcţia Iran şi să intercepteze rachetele houthi deasupra Mării Roşii. Desigur, nu putem vorbi momentan de un război pe scară largă pe aceste trei dimensiuni dar fără îndoială acesta este al treilea front în care Israelul este angajat, după cel din Gaza şi cel din Cisiordania.

Ulterior momentului 7 octombrie, s-a vorbit despre coordonarea prealabilă dintre Hamas, Hezbollah şi Iran, cu ocazia unei reuniuni desfăşurate la Beirut. Liderul Hezbollah, Nasrallah, a negat prin discursul său din 3 noiembrie orice astfel de coordonare dar lucrurile nu stau deloc aşa.

În decembrie 2016, generalul iranian Soleimani a organizat o întâlnire între Hamas, Fatah şi Hezbollah tot la Beirut. Brandon Weichert în cartea The shadow war: Iran s quest for supremacy (Republic Book Publishers, 2022) a oferit în premieră informaţii despre această întâlnire, prima încercare de coordonare a acestor facţiuni împotriva Israelului, sub tutela Iranului. Planul din 2016 era iniţierea unei a treia intifada, cea finală, prin care Israelul urma să dispară ca stat, împreună cu toate bazele militare SUA din Orientul Mijlociu. Generalul Soleimani a afirmat cu acea ocazie că planul a fost agreat în prealabil de Iran cu China şi Federaţia Rusă. După decembrie 2016, Iranul a început ceea ce se numeşte “Precision Project” în Liban: au fost aduse arme şi au fost dizlocaţi oameni de ştiinţă din Iran pentru a întări înarmarea Hezbollah, fiind folosite materiale cumpărate de pe piaţa neagră (Iranul fiind supus sancţiunilor internaţionale). Nu este exclus ca şi Hamas să fi profitat de pe urma “Precision Project”. Generalul Soleimani a fost asasinat în ianuarie 2020, iar în vara aceluiaşi an a avut loc puternica explozie din portul Beirut în urma căreia oraşul a fost parţial distrus. Ulterior s-a constatat că explozia a fost provocată de HMX, explozibil folosit la rachetele cu rază lungă de acţiune – exact tipul de rachete folosit în prezent de Hezbollah şi Hamas.

Probabil că, dacă generalul Soleimani nu ar fi ieşit din scenă şi nu ar fi avut loc explozia din Beirut, momentul 7 octombrie ar fi avut loc mai devreme.

Acest moment a fost amânat şi de iniţierea Acordurilor Abraham de către administraţia Trump, prin care SUA a dorit crearea unei coaliţii între Israel şi ţările arabe împotriva Iranului. Administraţia Biden a avut o altă perspectivă, încercând să normalizeze relaţiile cu Iranul, inclusiv prin revenirea la acordul nuclear iniţiat de administraţia Obama. Momentul 7 octombrie a pus capăt iluziei că acest lucru este posibil. Ulterior atacului terorist al Hamas, Iranul a iniţiat atacuri, prin miliţiile şiite afiliate, asupra bazelor SUA din regiune. Însumând, este vorba de 24 de atacuri cu drone şi rachete, un număr considerabil. Strategia este deocamdată de succes, din moment ce SUA a fost nevoită să riposteze cu ocazia unui atac la un depozit de muniţii din Siria, atacul miliţiilor pro-iraniene fiind soldat cu 21 de răniţi. Liderul suprem Ali Khamenei nu a acţionat singur, ci în strânsă legătură cu Federaţia Rusă care a desfăşurat sisteme anti-rachetă în Liban, în eventualitatea unei riposte a Israelului mai puternică la provocările Hezbollah. Miliţiile şiite pro-iraniene atunci când atacă bazele SUA şi Hezbollah atunci când atacă Israel folosesc rachete şi drone fabricate în Iran.

Întâlnirea de la Beirut din 2023 care a pregătit momentul 7 octombrie a avut loc, după modelul celei din 2016, şi cu implicarea sau cu acordul Federaţiei Ruse? Mometan nu avem un răspuns la această întrebare.

Un al patrulea front pe care Israelul este nevoit să poarte confruntări decisive cu adversarii săi este cel al propagandei online. Prezentarea lovirii spitalului Al-Ahli, gestionat de Biserica Anglicană în Gaza, a demonstrat că o ştire falsă (Israelul fiind considerat la originea acestui incident, deşi nu a avut niciun amestec) s-a răspândit pe întreg mapamondul cu viteza fulgerului şi a generat reacţii virulente din partea susţinătorilor cauzei palestiniene, Atunci când Israelul a prezentat dovezile dezincriminatoare, era deja prea târziu: condamnarea avusese deja loc. Au urmat şi alte astfel de incidente, precum bombardarea taberei Jabalia din Gaza, în care civili fără vină şi-au pierdut viaţa, fiind folosiţi în mod cinic ca scuturi umane de către liderii Hamas. Israel este implicat în acest război al informaţiilor. Uneori câştigă, alteori pierde.

Al cincilea front în care este angrenat Israelul în acest moment este strâns legat de cel de-al patrulea: manifestarea în creştere a unui antisemitism în Occident care deformează felul în care opinia publică percepe războiul Israel – Hamas.

Mobilizarea anti-Israel în numele antisemitismului este realizată de o parte a mişcării de stânga, întotdeauna favorabilă cauzei palestiniene dar şi radicalismului islamic, văzut ca o formă revoluţionară din care lupta de clasă împotriva capitalismului ar trebui să se inspire. În acest moment, stânga occidentală este extrem de divizată legat de poziţionarea în războiul Israel – Hamas. Există de fapt două tradiţii ale stângii europene care se suprapun: una este cea a combaterii antisemitismului, o tradiţie care datează din perioada confruntării cu regimurile fasciste aflate la putere până în 1945, alta este cea impregnată de migraţia preponderant islamică din Occident. Din acest motiv, socialiştii spanioli se situează mai degrabă de partea mişcării palestiniene, stânga franceză este divizată, cea germană este ferm pro – Israel, laburiştii britanici sunt mai degrabă pro – Israel dar tensiunile din interior pe această temă sunt evidente. Încă din anii 1970, mişcările de extremă stânga occidentale au lucrat îndeaproape cu teroriştii palestinieni, legăturile Rote Armee Fraktion cu Carlos fiind binecunoscute. Ulterior, în Franţa avea să apară “islamo-stângismul” teoretizat de Mohamed Sifaoui (Les fossoyeurs de la République, Islamo-gauchisme: l´enquête inêdite, L´Observatoire, 2021), pentru ca în prezent să existe o atmosferă general favorabilă radicalismul islamic – ceea ce Gilles Kepel numeşte “jihadism de atmosferă” (Prophète en son pays, L´Observatoire, 2023). Jihadismul este la modă, implicit antisemitismul. Antisemitismul a evoluat în ultimele decenii foarte mult: dacă în 1990 profanarea cimitirului evreiesc din Carpentras scotea în stradă peste 200.000 de oameni, în 2023 moartea a câtorva zeci de europeni în atacurile teroriste din 7 octombrie sau luarea de ostatici din rândul europenilor de către Hamas aveau să fie întâmpinate mai degrabă cu indiferenţă. Desigur, nu toţi cei care manifestează pentru cauza palestiniană în prezent au convingeri antisemite dar soarta musulmanilor din Sudan, China, Yemen, Siria, etc. i-a lăsat indiferenţi în trecut pe cei care protestează astăzi – această obliterare a trecutului fiind inspirat numită de Bernard – Henri Lévy “hamasismul imbecililor” (Le Point, 26 octombrie)  – aşa cum antisemitismul era considerat iniţial “socialismul imbecililor”. Nu există proteste la adresa Iranului în Occident – puterea cea mai oprimatoare din Orientul Mijlociu în prezent.

Paradoxul remarcat de Thomas Friedman în New York Times (1 noiembrie) este că Iranul care controlează încă patru ţări arabe – Liban, Siria, Yemen şi Irak – acuză Israelul că poartă în Gaza “un război colonial” şi numeşte Israelul “putere ocupantă”, fiind omis faptul că Hamas guvernează pe deplin în acest teritoriu.

Un ultim front, al şaselea, este cel mai puţin vizibil şi cel mai puţin activ: tensiunile politice din Israel. Netanyahu a inclus pe şeful opoziţiei, Yair Lapid, în cabinetul de război şi încearcă să evite orice tulburare în cadrul guvernului pe care îl conduce. Pe timp de război acţionează ceea ce Edward Luttwak numeşte “logica paradoxală a strategiei”: ce era un dezavantaj în timp de pace (un guvern în dezacord cu societatea), în timp de război se transformă într-un  avantaj (opinia publică susţine un guvern care acţionează, diviziunile din timp de pace se estompează rapid).

Va face faţă Israelul pe toate aceste fronturi? Cea mai importantă condiţie este să clădească în jurul său o coaliţie de state foarte puternică, unită de credinţa în valorile democratice. Preşedintele Biden poate ajuta la crearea acestei coaliţii, fără de care războiul cu radicalismul islamic şi cu terorismul nu poate fi câştigat. Pentru procesul de pace post – conflict, Biden este cel mai important avantaj al israelienilor şi palestinienilor deopotrivă. Este foarte posibil ca un preşedinte care să dorească o soluţie durabilă a problemei israelo – palestiniene pe baze democratice să nu mai apară foarte curând în SUA. Este o ironie a istoriei sau mai degrabă o demonstraţie a logicii paradoxale a strategiei în timp de război faptul că actuala administraţie de la Washington care iniţial a dorit normalizarea relaţiilor cu Iranul, punând în plan secund problema Israelului în regiune şi ignorând implicit problema palestiniană, a devenit speranţa realizării unui echilibru în Orientul Mijlociu care înseamnă, până la urmă, reducerea influenţei Iranului. (contributors.ro)

Radu CARP - profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, Director al Departamentului Politici Publice, Relaţii internaţionale,