Tot ceea ce vedem ca eşec, ca victorie, ca bunăstare, ori mizerie depinde de modul de gândire a omului, dacă nu este prizonierul comenzilor din exteriorul lui. Cât din acest adevăr se reflectă în aparenţa noastră ca popor? Să nu luăm la analiză o realitate socială, care este mai complicată. Să luăm nişte lucruri strict individuale, care sunt mai simple şi adunate dau un tablou general.

Să luăm şofatul. Nu există popor în Europa şi probabil în lume, care la milionul de locuitori să aibă mai mulţi morţi pe şosele. Majoritatea oamenilor, când aud acest lucru, sar în sus fără să gândească: „Din cauza drumurilor proaste", „din cauza gropilor" etc. Întotdeauna vinovatul dă vina pe altul, aşa se apără. Păi ce legătură are trecerea de cale ferată cu drumurile? Ce legătură are viteza prostească pe lângă un microbuz şcolar, strivind copiii în viteză, cu gropile? Ce au drumurile cu depăşirile prosteşti sau cu viteze nebune, care te aruncă afară de pe şosea? Dar ce au autostrăzile Europei, din Ungaria, până în Spania, unde accidentele mortale sunt făcute aproape numai de români? Nu credeţi că vina este în altă parte? Nu credeţi că modul de a gândi, atitudinea faţă de şofatul în sine, responsabilitatea şi chiar prostia sunt de vină? Toate aceste la un loc generează o superfacilitate periculoasă. Poliţia ar trebui să prezinte o statistică anuală din care să reiasă unde şi din ce cauză mor românii pe şosele. Că drumurile sunt proaste cum nu se mai poate şi pline de gropi (unele!) este altceva, este expresia impotenţei administrative. Dar să nu ne referim doar la morţi. Vedeţi în zilele lucrătoare cum parchează lumea şi de-a lungul şi de-a latul în parcări, cu neglijenţă referitor la rigurozitate. Denotă nu doar ceea ce se vede. Ce se vede este expresia dezordinii din gândire. Cine are ordine în gândire are ordine şi în tot ceea ce face. Sau cine nu vede cum în locuri total improprii opririi, încurcând pe toată lumea şi de fapt interzise opririi, românii opresc şi pun avaria. O dată, avaria este minciună. A doua oară prin staţionare încalcă legea: "adică îmi permit să fac ce vreau!". De aici şi până la a goni cu 185 km pe oră pe contrasens pentru a te sinucide, omorând alţi patru oameni de care nu-ţi pasă ca de nişte viermi, nu este o diferenţă de specie, ci doar una de cantitate. Sau a conduce beat, fără carnet şi a târî după tine poliţistul! Aceeaşi dezlimitare: "orice îmi este permis".

O prost înţeleasă libertate, dată celor care nu înţeleg că libertatea se întinde până acolo unde nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, până unde nu afectezi interesul public şi al nimănui. De fapt aceasta este lipsa educaţiei civice: "interesul individual nu poate exista în normalitate (şi legalitate) în afara interesului public". Nu există educaţie civică, aşa cum nu există educaţie ecologică. De aceea vezi drumurile pline de hârtii şi cutii aruncate, câmpurile pline de pungi şi alte ambalaje, pădurile pline de gunoaie, plajele ca după turme de... Nu există educaţie, deoarece lipseşte din programa de învăţământ. În schimb, Ministerul Învăţământului vrea să introducă pentru clasele primare ore de arhitectură şi de şah. În primul rând, pedagogic este o idioţenie. În al doilea rând, este expresia unui egoism periculos.  Înţeleg că există fabrici de arhitecţi şi fabrici de profesori de sport şi că nu există locuri de muncă, dar nu aceasta este soluţia. Din egoism se generează un rău pe termen lung. Educaţia unui popor nu este o glumă şi nu poate fi la cheremul unor şmecheri, care vor să se aranjeze. Dar învăţământul începe din familie şi din grădiniţă. Câţi dintre părinţi sunt capabili să-şi înveţe copiii că, înainte de a fi orice şi a fi oricine, un om nu este decât um om, indiferent ce are sau ce nu are? Cu ceaţa „democraţiei" pe ochi, românii şi-au uitat propria înţelepciune: „A fi domn e o întâmplare, a fi OM e lucru mare".

Situaţia generală capătă dimensiuni de tragedie, deoarece nu mai are cine să-i înveţe şi cine să le fie model celor care răsar. Un fapt cotidian. Era săptămâna festivalului de teatru. Mă duc să cumpăr bilete. În faţa ghişeului două tinere repetau în prostie întrebări puse casieriţei despre locuri, despre spectacol etc., şi iar începeau întrebările. Erau spectacole ale teatrelor de păpuşi. Sunt nevoit să le atrag atenţia că e coadă. În holul casieriei erau 6-7 copii preşcolari, care făceau o gălăgie, care îţi amintea de pericolul poluării sonore. Dar copiii şi băteau o minge de fotbal de bubuiau pereţii. Cu bun simţ, casieriţa le roagă pe cele două tinere, probabil educatoare, sau mame de serviciu angajate ale Protecţiei Copilului, să nu mai bată copiii mingea, pentru că există geamuri, uşi cu sticlă etc... „Aşa sunt copiii!", vine răspunsul urmaşelor lui Chicoş Rostogan. Nu se grăbesc să iasă şi ca să mă înţeleg pe ton civilizat cu casiera sunt nevoit să le cer să facă linişte în grupul domnilor Goe. Nu descriu reacţia celor care nu aveau nici calităţi, nici pregătire de educatoare, nici de mame, fie ele şi de serviciu. Învăţarea limitelor pe care le ai între oameni se învaţă la această vârstă: „vârsta celor şapte ani de acasă".

Dacă nu înveţi aceste limite te vei sinucide omorând cu sinistră nepăsare alţi patru oameni. De fapt, aceste educatoare şi mai ales mamele de serviciu ar trebui să fie obligate să urmeze cursuri de psihologie formativă înainte de a li se da pe mână copii. Ar trebui ca cineva să aibă iniţiativa legislativă. Suntem, aşadar, dezordonaţi în gândire, fără educaţie civică, superficiali, egoişti şi am pierdut limitele necesare prezenţei în lume. Este un stadiu la care s-a ajuns pe cale politică şi pe care trebuie să-l depăşim, făcând abstracţie de politicieni, toţi cei care conştientizează şi sunt în stare să înţeleagă să iasă din pasivitate, să nu fie indiferenţi la ceea ce este în jurul lor.