Un argument important care justifică mai departe ataşamentul unui grup de intelectuali valoroşi faţă de Traian Băsescu, alţii decât cei angajaţi în PD-L, rămâne condamnarea comunismului. Doar istoria îi va reda acestui mare gest simbolic adevărata măsură. Prezentul, din nefericire, îl minimalizează sau îl descrie ca fiind o superbă inutilitate. Veţi spune: de asta ne arde acum, în vremuri de criză? De comunism, de Traian Băsescu şi intelectualii lui? Asta ne lipseşte? Da, ne lipsesc repere morale. Ele, bornele aşezate între bine şi rău, au fost evacuate forţat din spaţiul public, s-au revocat singure sau au capitulat. Una din cele câteva excepţii notabile se numeşte Gabriel Liiceanu.

S-a văzut, şi în cazul său, cât de puţine au lipsit ca intelectualii să-şi fi păstrat intacte credibilitatea şi reputaţia. Le-a lipsit un dram de curaj când Traian Băsescu a girat prezenţa mediocrităţilor în Guvern. Au trecut cu vederea derapajele verbale sau exerciţiile populiste de tuns oi. Au tolerat nefericita candidatură a Elenei Băsescu. Au înghiţit în sec, puşi fiind în faţa unor poziţii bizare adoptate de şeful statului. Vezi indulgenţa arătată faţă de mari cercetaţi penal, ca Puiu Popoviciu, suspectat de favoruri acordate fiicei sale mari. Altfel spus, şi-au pierdut câte puţin din credibilitate prin tăceri complice în momente esenţiale. Dar de ce ei, intelectualii, erau datori să ia poziţie publică? Ce-i obligă să fie un fel de gardieni veşnic treji ai vieţii publice? De ce ar fi datori să vegheze zi şi noapte la moralitatea unui om, fie el şeful statului? N-au nici o datorie şi nu-i obligă nimeni să-şi joace rolul până la capăt. Doar că, atunci când îşi împrumută unui singur om ceva din propria lor moralitate, e bine să-şi păzească investiţia în fiecare zi.

Apoi, natura are oroare de vid. Când ei tac, alţii vorbesc în locul lor. Locul lăsat gol de ei se umple imediat cu falşi intelectuali, cu false repere, cu falsuri în general. Spre deosebire de intelectualii autentici, impostorii nu obosesc niciodată. Ticăloşia e mereu vigilentă, mereu prezentă şi disponibilă. Traian Băsescu merită mai departe susţinut, pentru zeci de motive. Ar fi ridicol ca meritele sale incontestabile să fie anulate, sub presiunea propagandei media, de accidente politice total nefericite. Dar cine-l sprijină onest pe Traian Băsescu e obligat să-l scuture viguros atunci când greşeşte.

Abandonând spiritul critic, cei mai mulţi intelectuali au devenit rapid victimele stângii radicale. Sprijinită de presa controlată de moguli, stânga radicală şi reţeaua transpartinică de penali aplică tactica terorizării intelectualilor. Astăzi, aproape nimeni nu mai are curajul - Gabriel Liiceanu o excepţie rară - să-i acorde preşedintelui girul său. Cei care o fac sunt călcaţi în picioare, umiliţi, distruşi mediatic. Prin urmare, preferă să abandoneze discret sau se refugiază într-un soi de sictir egal distribuit, comod, dar extrem de stupid.
Episodul EBA a complicat şi mai rău lucrurile tocmai pentru că n-a fost explicat şi denunţat la timp. Însuşi Traian Băsescu se disculpă, dar o face tardiv. A lăsat să se înteleagă că s-a opus candidaturii fiicei sale şi că de la un punct încolo n-a mai avut de ales.
Dacă şi alţi intelectuali respectabili ar fi susţinut-o pe Alina Mungiu Pippidi, atunci când s-a opus candidaturii Elenei Băsescu pe listele PD-L, exista o şansă ca mezina preşedintelui să renunţe complet la ambiţiile sale absurde de a face politică. Dar intelectualii au tăcut şi încă tac. Doar domnul Liiceanu, post factum, a criticat candidatura nefastă a mezinei preşedintelui, spre satisfacţia nedisimulată a detractorilor săi. Chiar şi aşa, rămâne unul dintre puţinii intelectuali extrem de coerenţi, curajoşi şi lucizi.

Gabriel Liiceanu a ieşit joi seara la Realitatea TV. A pus iarăşi în discuţie, ca de obicei, probleme capitale: incapacitatea liderilor de opinie de a purta discuţii pe fond, dezbaterea publică omorâtă de teme derizorii, de păpădii, de fum, de obsesia anti-Băsescu. A vorbit despre valori, despre principii, despre esenţial şi neesenţial. A fost o gură de aer proaspăt într-un spaţiu public intoxicat cu nimicuri otrăvitoare.
Dar prezenţa sa în spaţiul public a relevat, în mod paradoxal, absenţa celorlalţi. Pe scurt: intelectualii angajaţi de partea bună a baricadei se fac vinovaţi de abandon fără luptă. Au cedat sub un tir de calomnii şi atacuri de o rară violenţă. Intelectualii de dreapta, cu rare excepţii, capitulează uşor. Le lipseşte spriritul ofensiv şi rezistenţa în războaie de uzură. Nimeni nu-l întreabă pe Emil Hurezeanu, atunci când sugerează că intelectualii lui Băsescu l-au susţinut doar pentru funcţii, în numele căror principii şi valori a acceptat, la rândul său, să-l consilieze pe fostul premier Adrian Năstase? Cum explică el înregimentarea, fie şi temporară, într-un regim care trebuia denunţat continuu, nicidecum consiliat?

Emil Hurezeanu şi Adrian Ursu au ridicat, joi seara, problema eficienţei lui Traian Băsescu: la ce bun condamnarea comunismului, dacă raportul nu e urmat de măsuri practice? La ce ne foloseşte azi, în vremuri confuze, un raport încuiat într-un sertar, după cum s-a exprimat dl. Ursu? Cu alte cuvinte: ce mare scofală a făcut, până la urmă, şeful statului? Dezbrăcat de condamnarea comunismului, Traian Băsescu iese din istorie aproape în pielea goală. Dar ce a făcut restul societăţii româneşti după condamnarea comunismului? A pactizat, în mare masură, cu duşmanul. S-a aruncat ostentativ în braţele călăilor. Televiziunile care ridică astăzi problema utilităţii condamnării comunismului i-au angajat pe cântăreţii lui Ceauşescu. Le oferă zilnic tribuna unor personaje care au distrus CNSAS, instituţia responsabilă cu asanarea morală a societăţii româneşti. Altfel spus, tocmai ei, complicii ticăloşiei vigilente, se întreabă azi la ce bun condamnarea comunismului? Alţii au întins coarda şi mai neruşinat. La doi ani de la gestul simbolic din decembrie 2007, trustul familiei Voiculescu închină omagii marelui om de cultură, sensibilului şi neînţelesului Nicu Ceauşescu.

Tuturor celor care alimentează confuzia pe o scară de valori cu false repere, fără trecut şi fără memorie le răspunde, tot mai rar, un Gabriel Liiceanu parcă mirat şi el că mai stă cineva să-l asculte. Cei mai mulţi şi-au adormit conştiinţa cu felurite explicaţii asortate cu puţină greaţă existenţială.