Titlul cărții este derutant, direcționează cititorul mai mult spre epic decât spre liric, părând, mai degrabă, a fi titlul unui roman decât al unei cărți de poezie, dar să nu uităm că atâtea romane sunt lirice prin excelență și tot atâtea opere poetice sunt narative prin structura lor nu numai prozodică, dar și prin conținut, semnificație ori simbolistică.

 

Dar de ce titlul „Ispita lacheilor?”. Pentru ca întotdeauna între stăpâni și servitori/lachei au existat/există relații conflictuale, tensionate, antagonice, e drept difuze, ascunse, refulate, dar, din când în când relevate sub forma unor suspiciuni reciproce, travestite într-o pândă reciprocă, aproape maladivă.

Cititorul va putea constata ușor că „lacheul” sunt chiar EU, autorul acestei cărți, în timp ce „stăpânul”, de fapt „stăpâna”, e chiar EA, cea care se identifică cu propria mea ispită sau dorință de a o supune după chipul și asemănarea mea. Este o continuă pândă/tatonare reciprocă între ispita care în carte poartă un nume generic și polisemantic, Phidelia, și actantul poetic aureolat, atras ca un magnet, de personalitatea, diafanitatea și frumusețea ei, posedat mereu de iluzia de a fi în preajma ei, de a o domina, dar și de obsesia de a-i rata prezența și, drept urmare, hiperboliza absența.

Aș asemui-o cu o nouă Penelopă, la fel de fidelă, supusă, răbdătoare, atrăgătoare, dar și capricioasă, pretențioasă, iar pe Scriptor cu un nou Ulise mereu rătăcitor, dar mai ales rătăcit prin propriile evaziuni, fantasme, iluzii, diafanități, senzații care, într-un final, inversând mitul homeric, în loc să se apropie de Itaca lui închipuită, iubită, se îndepărtează de ea până la neantizarea totală.

Așa cum am specificat și pe coperta IV, cartea este nu numai o veritabilă ars amandi, dar și o vizibilă ars vivendi, în care socializarea/relaționarea dintre lacheu și ispită se face fie pe cale solilocvială, fie pe una dialogală, pentru ca în final diegeza să fie una amiabilă, pe un background al ataraxiei extinse până dincolo de limita imaginației și a visului.

De aceea vă invit, prin această nouă carte, într-o grădină a deliciilor senzuale și a trufandalelor diafane, în care pendularea de la virtute la păcat sau de la păcat la virtute se face prin escaladarea unei limite extrem de evanescente, în urma căreia cele două entități moral-ontice se contopesc într-un aliaj alchimic care nu poate fi altceva decât o existență pasională, convulsivă, uneori acut melancolizată de anamneze, vise, evaziuni, himere, amăgiri.

Veți constata că toposul de fundal este unul recognoscibil, în special pentru orădeni, în timp ce ecartul temporal al trăirilor poetice este unul foarte extins, aflat pe un segment cronologic ce ține din preistorie până în zilele noastre.

Am căutat să impun cititorului două variante ireconciliabile: ori preferi să ispitești ceea ce te atrage și atunci ești un victorios, ori preferi să fii ispitit de ceea ce-ți „dereglează simțurile”, ca să folosesc un citat din Rimbaud, și atunci ești un înfrânt. În cazul de față, cititorul va fi acela care va da verdictul final, deși cred că ambele alternative sunt viabile, din moment ce cartea mea inoculează ideea finală că orice Ispită, la urma urmei, trebuie iubită sau urâtă în felul ei.

Pentru că, sunt convins, fiecare om a fost ispitit în viața lui măcar o dată de o persoană, obsesie, vis, himeră, iluzie. Adică, spunem cine te-a ispitit ca să-ți spun cine ești și spunem pe cine ai ispitit ca să-ți spun cum ești.

Am căutat să-mi ispitesc cititorii spre acel vanitas, spre acel locus amoenus al iubirii, frumuseții, diafanității, fragilității atât de necesare societății noastre pragmatice, secularizate, bulversante, în care valorile sunt inversate până la absurd și penibil.

Ca în final să pun în dilemă cititorul: ce preferi, să fii ispitit sau să ispitești? Răspunsul îl veți găsi citind cartea, căci la sfârșitul lecturii sunt convins, veți exclama, fără vreo insinuare concupiscentă, parafrazând din Arghezi: Închid cartea/ cartea geme.
Volumul va fi lansat miercuri, 16 noiembrie, ora 17.00, la Hotel Maxim.

Lucian SCURTU