Paşcu Balaci face o asociere fericită între belgii, numiţi de Caius Iulius Caesar Cei mai curajoşi dintre toţi locuitorii Galiei, şi dacii, numiţi de Herodot Cei mai viteji şi drepţi dintre traci. Acelaşi suferă pentru că steagul României nu se afla atunci, în 1994, printre cele 12 steaguri ale ţărilor din Comunitatea Europeană, dar, concomitent, elogiază mica Belgie şi poporul ei, care îşi vinde foarte scump forţa de muncă, şi, cu toate acestea, guvernul nu admite, pedepsind foarte aspru, munca la negru prestată de străini, împotriva cărora se revoltau şi şomerii belgieni.

Pagini întregi, presărate cu multe metafore, înfăţişează Infernul din Est, Purgatoriul din Europa Centrală, Paradisul din Vest nu doar pentru a ne aminti de nemuritorul Dante Alighieri, cât mai cu seamă de odiseea imigranţilor din Africa, România sau fosta Iugoslavie. „Occidentul s-a preschimbat într-un  tigru” care sfâşie, una câte una, iluziile, nu numai a unui azil politic, dar şi a unuia economic sau teritorial, aşa încât românii stăpâniţi şi astăzi de mirajul Occidentului au ce învăţa citind aceste pagini. Iar dictonul latin „Ubi bene, ibi patria” este actual, dar ineficient pentru imigranţi şi atunci, şi astăzi. Prin Vincent Dudant, Paşcu Balaci l-a cunoscut pe distinsul domn Guy Verhofstadt, şeful opoziţiei liberale belgiene prin 1996, apoi prim-ministru al Belgiei între 1999-2008, azi euro-parlamentar și care expune celor doi ziarişti, într-un interviu, politica liberală curajoasă, responsabilă, a partidului său. Din expunerea sa transpar principiile liberalismului de oriunde şi de oricând.

Apoi graţie domnului Johann Tabără, din Palota Bihorului, adevărat civis Germanus, din tată român şi mamă şvăboaică, trăitor de multă vreme în oraşul Konstanz, Paşcu şi Antiţa lui ajung iarăşi, în august 2003, la Bruxelles, dar cu peripeţii. La 30 de kilometri de graniţa maghiaro-austriacă, voiajorii spre Occident constatau că sunt fără acte şi fără bani, sine viatico (fără merinde de drum sau bani de cheltuială), cum ar spune Plautus. Iar noi o spunem pentru a fi în consens cu titlul acestei prezentări - Paşcu Balaci - viator. Antiţa uitase poşeta agăţată într-un cui dintr-o toaletă publică, bine ascunsă de sălcii pletoase şi bălării, în spatele unui birt de pe şoseaua Oradea-Budapesta. Dar Dumnezeu, care-i ocroteşte pe călătorii temerari, i-a ajutat ca, revenind după 5-6 ore la locul faptei, micul lor fiu Theodor Balaci să găsească poşeta cu „paşapoartele, asigurările medicale, cartea verde, permisele de conducere, talonul autoturismului şi suma de 1.000 de euro.” Apoi, o pană la roata stângă spate, într-un loc strâmt şi întunecos, la 58 de km de Budapesta, îi face să pară a fi „între cric şi dric”, căci sunt vizitaţi de nişte intruşi pe care nu ştiau dacă să-i creadă poliţişti maghiari sub acoperire sau hoţi de drumul mare. Aceia înşişi îi informaseră că în acea zonă „răufăcătorii întind sârmă ghimpată ori scânduri cu cuie, ca autoturismele străinilor să rămână în pană şi apoi tâlharii trec la jefuirea călătorilor.” Polițiștii maghiari dau o mână de ajutor, luminând cu farurile mașinii lor, cricul buclucaș al românilor.

Nici după ce au scăpat doar cu o mică pagubă, căci au uitat în iarbă aparatul de fotografiat, nu şi-au dat seama dacă au fost, în acea noapte de 6/7 august 2003, „între cric şi dric”, căci poliţiştii sub acoperire sau falşii poliţişti erau înarmaţi şi-i puteau trimite la Tatăl Ceresc în timp ce Paşcu se chinuia pe întuneric să potrivească cricul în poziţie verticală, ca să nu cadă Peugeot-ul şi să potrivească roata de rezervă.

Multe pagini sunt acoperite de o demonstraţie interesantă a influenţei limbii maghiare şi germane asupra graiului din Valea Crişului Negru, de evocarea Revoluţiei maghiare, române şi general europene de la 1848-1849, de amintiri ale autorului în legătură cu bunicul şi tatăl său, de interesanta asociere dintre râul Leitha, marcând graniţa dintre Ungaria şi Austria, cu râul Lethe, râul Infernului, a cărui apă aducea sufletelor uitarea pe loc a suferinţelor.

Subtitlul AEIOU nu are nimic cu cele cinci vocale latineşti, nici cu poezia nr. 13, încadrată în tema mâinii, din ciclul arghezian Cântare Omului, ci este „o prescurtare a unei devize imperiale orgolioase: Austriae est imperare orbi universo (Austriei îi este hărăzit să cârmuiască lumea). Apoi Paşcu Balaci explică cu răbdare și metodă de ce n-a reuşit Austria să cârmuiască lumea, ci să fie obligată să semneze pactul dualist de la 1867, cu Ungaria, inamicul ei de la 1848. Citind cartea, veţi afla amănunte despre dualism şi despre kaiser-ul Franz Joseph, ca rege al Ungariei, dar şi despre soarta românilor din perioada 1867-1918. O, dacă ar înţelege odată şi ungurii, şi românii că, fiind vecini, ar trebui să se înţeleagă, fără ipocrizie, ca nişte vecini! Ochiul vecinului să nu mai fie duşmănos. Dar pentru a se realiza aceasta, ar trebui să gândim toţi cu capul nostru şi să nu ne lăsăm manipulaţi.

Pentru ca Johann Tabără să nu adoarmă la volan după oboseala drumului cu atâtea peripeţii nocturne, Paşcu Balaci înjghebează un dialog sprinţar, ajungându-se la o prezentare emoţionantă, ca într-un roman de aventuri. Vorbind despre poezia marelui Goethe, Paşcu enunţă, în germană, deviza celor trei L: LICHT, LIEBE, LEBEN (Lumină, Dragoste, Viaţă ) și ultimele sale cuvinte Mehr Licht (Mai multă lumină). Mai pământean și nițel mai cinic, Johann enunţă şi el regula celor trei K după Bismark: KIRCHE, KÜCHE, KINDER (Biserică, Bucătărie, Copii), legată de sarcina şi datoria femeilor.

Atât de palpitant e prezentat totul, încât atunci când jurnalistul povesteşte despre boala şi moartea reporterului free lance, prietenul României, Vincent Dudant, ca cititor, te înfiorezi și lăcrimezi, căci prietenul României și al lui Pașcu a devenit și prietenul nostru, al cititorilor acestor pagini. Tristețea ne este, însă, alungată de întâmplarea povestită de Johann despre un călător străin prin Austria, care seamănă cu a țăranului român la restaurant. Neștiind limba germană, străinul (Ausländer) a reușit greu să-l convingă pe proprietarul hanului să-i aducă o supă de legume. Auzind pe un altul, care terminase friptura cu ciuperci, spunând nemțește noch einmal și văzând hangiul aducând altă porție de friptură cu ciuperci, străinul a rostit și el noch einmal. Hangiul i-a adus și lui, desigur, încă o supă de legume, căci expresia germană noch einmal înseamnă încă o dată.

Mutatis mutandis, vă spun și eu că un țăran din Bihor primise un preț bun pe o pereche de boi în târgul Binșului și și-a permis și el, o dată în viață, să meargă la restaurant să mănânce. Văzând ospătarul că nu e domn, i-a oferit o porție de fasole. Alții, în jur, mâncau fripturi, grătare etc. Plăcându-le mâncarea, spuneau repetir, repetir și li se mai aducea o friptură sau un grătar. Dorind și țăranul asemenea mâncăruri, a poruncit și el repetir, iar ospătarul i-a adus încă o porție de fasole... Așadar, totul se repetă atât la noi, cât și pe alte meleaguri.

Româno-germanul Johann din Palota îl sfătuiește pe Pașcu să învețe germana, ca să nu i se întâmple asemenea străinului în Austria. Dar Pașcu avea îndemnul acela de la tatăl său care, ajungând în 1942 în Germania, cu picioarele degerate de pe frontul rusesc, pentru că știa nemțește, a scăpat cu ele neamputate, fiind dus cu trenul alături de răniții germani. În armată, la Cluj, Pașcu lua lecții de germană de la colegul său de facultate, Suck Werner, originar din Sânpetru German din județul Arad. Nu putea conversa cu Johann în germană, dar avea niște noțiuni. Învățase zilele săptămânii, lunile anului, anotimpurile, formele de exprimare a orelor, expresii uzuale, conjugarea verbelor a avea (haben) și a fi (sein).Așadar, silitorul elev al Liceului/Colegiului Național „Samuil Vulcan” Beiuș, ajuns la maturitate, a rămas același doritor de cunoaștere și foarte harnic. Așa se explică apariția impresionantei sale opere literare și a publicisticii sale.

În perioada postuniversitară, în armată, pe lângă obligația de a se pregăti pentru apărarea patriei, ca ofițer de rezervă, se străduia să învețe limba germană, pentru că tatăl său îi spusese în copilărie că Germania va redeveni una din marile puteri economice, politice și științifice ale lumii. Ceea ce s-a și întâmplat, Germania fiind locomotiva Europei.

Discutând mereu tot felul de astfel de întâmplări pentru a alunga somnul, Pașcu și ai săi, Antița și fiul Teodor, au ajuns la domiciliul din orașul Konstanz, unde a doua zi, privind lacul cu același nume, pe malurile căruia se întâlnesc granițele a trei țări (Germania, Elveția și Austria), Pașcu i-a dedicat prietenului Johann un frumos sonet.

Distinsul său prieten, jurnalistul Vincent Dudant din Bruxelles, își rărise vizitele în România, iar următoarea plecare a lui Pașcu Balaci în Belgia avea ca scop și obiectiv principal depunerea unei coroane de flori „pe mormântul acestui entuziast și sincer prieten al României”, dar și „pentru a vorbi despre el și despre reportajele sale (scrise în România, pe care a iubit-o atât de mult) la primul Festival consacrat Zilei europene a limbilor și culturilor est-europene”. Aceasta se întâmpla aproape după 20 de ani, „après vingt ans”, în 2013.

Sintagma „après vingt ans” amintește de romanul lui Alexandre Dumas - père, dar, mutatis mutandis, de muschetarii de odinioară - Pașcu Balaci, Radu Cărăban și Sorin David - din rândul cărora... lipsea acum d’Artagnan-ul belgian, adică Vincent Dudant. Absența lui aduce o notă de profundă tristețe, deoarece el ar fi avut atâtea de spus și de scris cu ocazia derulării Festivalului denumit Europa Nova și a sărbătoririi Zilei Europene a Limbilor, sau a atâtor acțiuni culturale inițiate de românii din țară sau cei din Basarabia, pe care cu durere o numim Republica Moldova, acțiuni petrecute atunci, la sfârșitul lui septembrie 2013, în Bruxelles, și prezentate ad gloriam de Pașcu Balaci.

Prin intermediul memoriei involuntare, precum Marcel Proust, scriitorul viator (călător) Pașcu Balaci evocă o întâlnire cu Vincent Dudant la Paris, în 30 decembrie 2003. Apoi îl vedem pe Pașcu Balaci și companionii orădeni în orășelul Peruwelz căutând locul unde își doarme somnul de veci prietenul său, ca să spună Requiem aeternam, dona ei, Domine! (Dă-i, Doamne, odihnă veșnică!)

Paginile 156-179 ale cărții „De la Beiuș la Bruxelles” cuprind Anexe în limba franceză spre a mijloci prin intermediul acestei frumoase și diplomatice limbi, parcă și cititorilor vorbitori ai limbii lui Voltaire să cunoască viața și activitatea acestui mare prieten al României, în general, și al Beiușului și Bihorului, în special. La 60 de ani de la semnarea Tratatului care a dus la înființarea Comunității Economice Europene (CEE) (25 martie 1957, adică de Sărbătoarea Bunei Vestiri), Pașcu Balaci își aduce aminte de acest prieten drag al său și al României, care primul l-a felicitat pentru intrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007.

Destinul lui Vincent Dudant apare ca o aventură a tipului odiseic modern. Fiindcă a fost un admirator al lui Odiseu, eroul lui Homer, i-a dat fiului său numele Ulisse. El însuși a fost un fel de  Odiseu-Ulisse în infernul lumii contemporane pentru care, ca peregrin planetar, a ilustrat un traseu odiseic cu inspiratul său condei jurnalistic, în același timp surprinzând totul pe pelicula aparatului de fotografiat.

Prin tonul său incantatoriu, confesiunea din paginile cărții „De la Beiuș la Bruxelles”, aparține unui inițiat în marea cultură universală, în care autorul perseverează să-și inițieze și cititorii. Când se ocupă puțin de îmbogățiții peste noapte ai României, care călătoresc prin lume din snobism, fără a pricepe sau a rămâne cu ceva din ceea ce au văzut și admirat, acest încântător doctus viator, Pașcu Balaci, magician al expunerii, îmbină magistral comicul cu ironia. De fapt, de-a lungul majorității paginilor cărții, lectorul binevoitor (lector benevolus) se poate bucura de un râs sănătos, umbrit doar de paginile despre moartea prietenului jurnalist free lance Vincent Dudant. Ca întotdeauna când scriu despre o carte, îndemn pe acest lectorem benevolum prin sintagma lege, quaeso (citește, te rog), ut gaudeas et delecteris (ca să te bucuri și să te încânți).

Ne vom bucura cu toții dacă îngerul care a adus Mariei celei Sfinte, atunci, illo tempore, Vestea cea Bună, iar în 25 martie 1957, adică de Buna Vestire, Europei i-a hărăzit să devină Unită, îngerul acela, deci, să ne aducă și nouă, românilor, pe „El, cel frumos și frate bun cu glia,/ Nou-întrupatul suflet de Mesia”, pe ,,solul sfânt... înfricoșatul crainic”, ivit din acel „făt bălan” hrănit de mama lui „lâng-un răzor“, cum spune cu înfiorare Octavian Goga în poezia „Clăcașii”. Atunci „oștenii fără nume”, printre care ne numărăm și noi, împreună cu fiul țăranului-miner sau minerului-țăran Moise Balaci din Sebișul Beiușului, cu toții să ne bucurăm mai deplin de Comunitatea Europeană.

Veni-va, oare, de undeva, acel Mesia izbăvitor pentru români, anunțat de Goga? Iar dacă va veni, fi-va el înțeles de cei din celelalte provincii europene, cum numea Montesquieu statele Europei, continentul nostru fiind înțeles de iluminist ca fiind un stat alcătuit din mai multe provincii, inclusiv provincia românească, pentru a pricepe Odiseea noastră națională în drumul dificil spre Occident și să nu se răsucească în mormânt jurnalistul belgian Vincent Dudant?