Într-o epocă dominată de algoritmi și streaming la cerere, în care accesul la divertisment se află la un singur click distanță, teatrul își reafirmă statutul de spațiu vital pentru experiențe umane autentice. Dincolo de bariera rece a ecranelor, arta dramatică oferă studenților și profesorilor deopotrivă o formă unică de „prezență”, în care emoția se transmite direct, fără filtre digitale. Interviul cu actorul orădean Șerban Borda ne reamintește că, deși internetul este o unealtă utilă de promovare, acesta nu poate înlocui vibrația sălii de spectacol sau legătura invizibilă care se creează între actor și public. Mai ales în contextul educațional, teatrul devine un laborator al empatiei și al învățării interactive, transformând concepte abstracte din fizică sau chimie în povești vii. Într-o lume tot mai fragmentată de notificări, revenirea în sala de teatru reprezintă o recuperare necesară a atenției și a sensibilității, demonstrând că nicio tehnologie nu poate eclipsa forța unui dialog purtat față în față.

Invitatul de astăzi este unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți actori ai Teatrului „Regina Maria” din Oradea - Interviul a fost difuzat pe RVE de către prof. univ. dr. Valentin Cosmin Blandul.

Spuneți-ne, vă rog, care este formula de adresabilitate pe care o preferați În acest context: Șerban Borda sau’ Profu’ Zăpăcit?

Șerban.

Șerban Borda este originar din Reghin, Județul Mureș, absolvent al Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș, clasa profesorului Ion Săsăran, obținând Diploma de actor în 1999. Activitatea sa profesională este strâns legată de Teatrul „Regina Maria” din Oradea, fiind actor al Trupei „Iosif vulcan”, unde a jucat în variate piese de teatru din repertoriu clasic și contemporan. De asemenea, Șerban Borda a ocupat funcții de conducere la nivelul teatrului orădean, fiind directorul artistic al Trupei „arcadia”, apoi director și mai târziu manager al Teatrului „Regina Maria”. Este implicat în numeroase cursuri de pregătire a viitorilor actori, făcându-i-o deosebită plăcere să lucreze cu copii și tineri. Este creatorul al spectacolului „Profu’ Zăpăcit”, prin intermediul căruia încearcă să aducă știința mai aproape de sufletele celor mici, insistând asupra ideii de „educație prin teatru”. Totodată, este implicat și în Programul „100&1 de povești”, activitate prin care trupele „Iosif vulcan” și „Arcadia” au jucat numeroase spectacole în locuri neconvenționale, majoritatea mai puțin accesibile și vizitate de trupele de teatru. Șerban Borda este o voce foarte cunoscută a filmelor de animație pentru copii, colaborând și dublând personaje din desene animate în studiourile orădene.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Ziua Culturii Naționale Române?

15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale în România reprezintă pentru cultura noastră un fel de Crăciun. Așa cum ne pregătim de sărbători, așa ne pregătim și de Ziua Culturii Naționale. Totuși, să nu uităm că pe parcursul anului nu trebuie să fim buni doar în preajma sărbătorilor. La fel, nu înseamnă că doar în data de 15 ianuarie ne gândim la cultură. Aceasta trebuie să fie susținută și practicată pe tot parcursul anului. Iar în 15 ianuarie să o celebrăm.

Din acest punct de vedere, ce rol considerați că joacă teatrul în realizarea și promovarea culturii românești?

Fac parte dintr-o trupă care se numește „Iosif vulcan”, iar Iosif vulcan are o legătură strânsă cu orașul nostru Oradea. Domnia sa a înființat Revista „Familia”, iar în paginile ei, din când în când, se mai publicau anumite traduceri sau texte de teatru. Acestea, după câte știu, au fost puse în scenă de actori amatori, iar un proiect propus de domnul Iosif vulcan a fost acela de a juca asemenea spectacole în special în mediul rural din județul Bihor. Cred că a fost un pas foarte important pentru a ne arăta ce rol are teatrul în promovarea culturii. Ceea ce dorim să facem prin programele noastre nu este ceva inventat acum, este ceva ce predecesorii noștri au făcut deja și s-a dovedit că teatrul este foarte important în promovarea culturii autohtone.

Cât de mult înseamnă prezența unui teatru precum „Regina Maria” la nivelul orașului Oradea? Simțiți că există vreo diferență de dezvoltare culturală între orașele în care funcționează asemenea trupe de teatru și în cele în care aceste formațiuni sunt in existente sau au o activitate mai puțin consistentă?

Clădirea teatrului  din Oradea este o construcție emblematică a orașului. Este „punctul zero” al Oradiei și mă mândresc cu locul meu de muncă în fața oricărui prieten care vine în vizită dintr-un alt oraș. Este o clădire extraordinar de frumoasă, o clădire impunătoare, o clădire fără de care eu nu cred că aș putea vedea orașul nostru cu aceeași ochi. În afara construcției propriu-zise, ceea ce facem noi – Deși este o artă efemeră pentru că se termină totul cu ultima replică – , este foarte important atât pentru orașul Oradea, cât și pentru întreg județul Bihor. Sunt orașe sau județe care, din păcate, nu au un teatru ca în Oradea. Așa de exemplu, în județul Sălaj, deși activitatea teatrală este susținută acolo prin intermediul unor ONG uri, este nevoie de apariția unui teatru profesionist care să aibă o clădire proprie și o trupă proprie. Un alt exemplu ar fi în județul Bistrița -Năsăud, care se află în aceeași situație.

Teatrul nostru are un repertoriu vast care acoperă necesitățile publicului orădean, începând de la 3 ani, iar spectacolele pe care le joacă trupa „Arcadia” intervin în viața publicului de vârstă mică. Trupa „Iosif Vulcan” are un repertoriu vast, incluzând piese contemporane, dar și clasice. Așa de exemplu, nu de mult, am avut plăcerea să joc într-un spectacol „D-ale carnavalului” și m-am bucurat mult de  Reîntâlnirea cu o parte din cultura română.

În ce fel s-a modificat Relația dintre actori și spectatori din perspectiva digitalizării din ce în ce mai agresive din ultimii ani?

Situația este la fel ca cea din anii ‚80. Lumea venea la teatru pentru că nu prea exista un alt mod de a-și  petrece timpul liber. După anii ‘90, odată cu apariția televiziunilor și a programelor de divertisment, teatrul a avut de suferit. Publicul a fost în număr din ce în ce mai mic, dar până la urmă a revenit în sala de spectacole. Cred că în acest moment trecem printr-un proces similar. Doar că acum nu mai este televiziunea cea care „atentează” la publicul de teatru, ci internetul prin platformele de socializare sau de streaming. Eu cred că acest public, chiar dacă va pleca pentru o scurtă perioadă, se va întoarce în sala de teatru, pentru că senzațiile pe care le trăiești ca spectator, când vezi un spectacol de teatru sunt foarte diferite de cele  pe care le trăiești când vizionezi pe un ecran un film sau un show de divertisment.

Având în vedere experiența tranziției forțate în mediul virtual din timpul pandemiei, ați constatat, prin prisma propriei activități, o scădere a numărului de spectatori în sălile de spectacol cauzată de migrarea publicului către platformele digitale și zona cinematografică?

Nu. La nivel național numărul de spectatori în sălile de teatru în acest moment este în creștere. Este un semn foarte-foarte bun, iar acest lucru se întâmplă începând cu terminarea pandemiei. Cred că atunci lumea s-a gândit că ar dori să revină în sala de spectacole, iar majoritatea spectatorilor au făcut-o cu mare bucurie!

Pentru noi Internetul a fost o „unealtă” de mare ajutor în timpul pandemiei, pentru că am putut să ținem în continuare legătura cu publicul prin diverse proiecte mici pe care le-am desfășurat online. Nu ne-am deconectat 100% de public, am rămas alături de el prin intermediul Internetului. Cred că în continuare acesta ne poate ajuta în promovare, sau poate chiar pentru a ajunge mai ușor la alți spectatori aflați la depărtare de o sală de teatru. Au apărut o serie de platforme de teatru online, iar spectatorii români sau cei din diaspora care sunt la o foarte mare depărtare de România au posibilitatea să vizioneze spectacole de teatru. Cred că internetul este un instrument foarte bun și  Trebuie să știm cum să ne folosim de el.

Ați interpretat vreun rol într-un spectacol care să vă creeze o amintire deosebită și pe care să doriți să o împărtășiți cu noi?

Cel mai recent spectacol în care am jucat și despre care v-am spus mai devreme – „D-ale carnavalului” – este un astfel de exemplu. Suntem întrebați adesea care ne este cel mai drag rol 9, actorilor. De multe ori nu poți să faci nicio diferență. Este ca și cum ai avea mai mulți copii și ai încerca să faci o diferențiere, dar cred că întotdeauna parcă îl iubești un pic mai tare pe cel mai mic. Așa că, în acest moment, acest rol din „D-ale carnavalului”, fiind cel mai „mic” rol al meu, parcă îmi este cel mai drag.

Aveți și amintiri amuzante din culisele unui asemenea spectacol?

Da, sunt multe asemenea amintiri, iar ele apar ca acele momente în care iei o notă mai mică în timpul școlii sau chiulești, îți rămân în minte toată viața. Poate că nu-ți amintești de momentul în care ai luat un 10 la o materie, dar cu siguranță îți amintești de un anumit accident din viața școlară. Cam așa este și cu teatrul. Ne amintim cu mare plăcere peste ani de anumite mici accidente care se întâmplă mai ales în timpul spectacolelor. Suntem întrebați adesea cum putem să ținem minte atâta text? Este ceva absolut normal, face parte din meseria noastră. Avem la dispoziție 6 săptămâni de repetiții, timp în care putem să învățăm acel text. Nu este ceva ieșit din comun! Cred că oricine se ocupă intens de așa ceva ar putea să ajungă la o asemenea performanță, dar pentru că nu toată lumea practică această meserie pare ceva extraordinar. Pornind de la acest subiect, se mai întâmplă de multe ori să ai câte o „pauză de text”, un „blanc” și să nu-ți amintești un anumit cuvânt. Au fost momente în care eu sau un partener de scenă nu ne-am amintit ceva, dar publicul de multe ori nu și-a dat seama pentru că am trecut foarte ușor peste aceste momente improvizând.

Mai sunt și mici accidente care se pot întâmpla. Un accident recent a avut loc chiar la sfârșitul anului trecut, în decembrie, când în timpul spectacolului menționat – care, de altfel,  îmi este foarte drag – trebuia să îmi sparg o sticlă de cap. Era o scenă lungă de câteva minute. Am construit o sticlă din zahăr ars, doar că de data asta am turnat sticla cu pereții mai groși și mi-a apărut o mică tăietură pe frunte. Deși sângeram, nu puteam să ies din scenă, așa că am jucat mai departe. Apoi au intrat pe rând în scena aceea niște colegi și mi-au mai adus câte un șervețel să mă șterg, iar când am ieșit, am reușit să îmi pun un bandaj.

Mai există „sufleori” la teatru?

Pe mijlocul scenei, în față, era acea „Cușcă” a Sufleorului. În prezent, sufleorul nu mai stă acolo, acea „cușcă” a și dispărut. Sufleorul stă undeva în culise, dar vă spun sincer că în acest moment se folosesc foarte puțin serviciile lui. El ne ajută atunci când repetăm pentru spectacole, întrucât nu poți să stai tot timpul cu textul în mână în timpul repetițiilor. Este o etapă în care sufleorul este foarte important, dar în timpul spectacolelor el, stând în culise, e foarte greu să apelezi la serviciile sale.

Cum v-a venit ideea de a juca spectacolul „Profu’ zăpăcit”?

În 2020, în timpul pandemiei, am desfășurat un proiect care se numea „MateMagica”. Cu acest spectacol am reușit să ajung în 10 localități din Ruralul bihorean, iar acolo a fost rădăcina acestui al doilea spectacol :„Profu’ zăpăcit”. Dacă la primul spectacol mi-am propus ca prin anumite trucuri „matemagice” să îi fac pe copii să înțeleagă că matematica poate să fie distractivă, prin acest al doilea eveniment cultural am urmărit să-i conving pe copii, dar și pe adulți că fizica și chimia pot fi la fel de amuzante și interesante.

Vă rugăm să ne prezentați, pe scurt, spectacolul „Profu’ Zăpăcit” în care interpretați rolul principal.

„Profu’ Zăpăcit” este mai mult decât un spectacol, este un experiment interactiv prin care mi-am propus să dărâm bariera aceea invizibilă dintre scenă și public, transformând sala de spectacol într-un laborator de joacă și cunoaștere. Pornind de la ideea că științele precum fizica sau chimia pot fi explicate prin poveste și umor, am creat un personaj care nu predă de la catedră, ci îi invită pe copii și pe părinți să descopere împreună „magia” realității. Folosim experimente vizuale, cum ar fi diverse reacții surprinzătoare, tocmai pentru a le stârni curiozitatea și a le arăta că învățarea poate fi extrem de amuzantă. Este un proiect de suflet prin care urmăresc acea „educație prin teatru” despre care aminteam, oferindu-le celor mici ocazia de a fi parte activă din spectacol. Feedback-ul primit îmi confirmă faptul că teatrul poate fi un partener de nădejde al școlii în procesul de educație și formare.

Care sunt cele mai mari provocări de care aveți parte în timpul acestui spectacol?

La un moment dat – că tot vorbeam mai devreme și de mici accidente – doream să fac implozie a unui butoi metalic de 220  litri, iar la un spectacol s-a întâmplat să cumpăr unul de calitate foarte bună cu o tablă groasă. Nu mi-am dat seama de greșeala pe care am făcut-o și experimentul nu a ieșit. Se mai întâmplă! Face parte din categoria acelor momente de care ne amintim în timp cu nostalgie și plăcere.

Care este rolul educativ al acestui gen de spectacole și, în general,, al teatrului pentru copii?

Teatrul pentru copii cred că este foarte greu de „citit” și, în general, cred că este destul de puțină lume care înțelege într-adevăr teatrul. El spune o poveste, iar oamenii trebuie educați pentru a o putea înțelege cu adevărat. Ăsta e motivul pentru care e bine ca cei mici să vadă cât mai multe spectacole de teatru. De ce trebuie să aducem copiii la teatru? Pentru că încet-încet putem să intervenim în educația lor. Trebuie să recunoaștem că educația dată numai de părinți nu ajunge! Și aici trebuie să intervină profesioniștii. Bineînțeles că nu intrăm peste profesori, ei sunt pe locul întâi, dar complementar acestui proces de educație poate să intervină și teatrul.

Din păcate, lucrul acesta costă! Aș vrea să ajung la plata unui bilet și la faptul că ceea ce se achită în acest moment pentru un bilet de teatru este destul de puțin, acestea fiind subvenționate pentru teatrele care aparțin de Consiliile Județene, Consiliile Locale sau Ministerul Culturii. Dacă ar fi să se plătească un bilet întreg, acesta ar fi mult mai scump. Apreciez faptul că în România Cultura este subvenționată și trebuie să rămână în continuare așa deoarece ea este un bun public de care trebuie să se bucure toată lumea și la care să aibă acces oricine.

Simțiți că în relația cu spectatorii de vârstă fragedă aveți o altă energie și vă bucurați de un altfel de feedback din partea lor?

Spectacolele pentru copii în care joc eu sunt interactive. Am foarte puține spectacole pentru adulți care sunt interactive, așa că relația cu publicul tânăr este foarte directă, iar acesta, de cele mai multe ori, face parte din eveniment. Cu cât publicul este mai receptiv, cu atât spectacolul poate fi mai bun. Tipul acesta de spectacol cum ar fi „Profu’ zăpăcit”, face parte din categoria spectacolelor pe  care, într-un fel, ți-l face publicul. Sunt foarte încântat de fiecare dată când spectatorii se implică interactiv în eveniment, indiferent dacă este vorba despre copii sau adulți.

Un alt motiv pentru care e bine ca cei mici să meargă la teatru este că ei nu vin niciodată singuri. Copilul vine cu un părinte, iar adultul ajunge să participe și el la poveste. Chiar dacă banii sunt puțini și părintele nu ar pune teatrul pe lista de priorități, venind împreună cu cel mic, el poate vedea cât de mult contează aceste spectacole. Astfel, părintele își dă seama că teatrul este cu adevărat util pentru educația copilului și va dori să mai revină.

De ce ați denumit spectacolul acesta „Profu’ zăpăcit”? Care considerați că sunt calitățile unui profesor de vocație? Ce v-ar plăcea să împrumute din spectacolul dumneavoastră și să transfere în sala de clasă.

Mi-ar plăcea să am de-a face cu profesori așa cum am avut eu la liceul din Reghin. Aș aminti-o pe doamna profesoară de franceză, pe domnul profesor de istorie și pe domnul Diriginte care era profesorul de chimie. Toți erau oameni extraordinari și era o mare plăcere să participăm la orele acestor dascăli, tocmai pentru că nu era un mod de predare clasic. Era o dezbatere continuă. Puteai să pui  toate Întrebările care te frământau, ți se răspundea, iar  dacă nu se găsea răspunsul pe loc, cu siguranță la următoarea oră îl primeai. Nu eram puși pe „silent” – să nu cumva să spunem ceva deranjant -, eram chiar invitați să ne spunem părerea și să intrăm în dezbatere. Cred că ăsta este tipul de profesori pe care mi-ar plăcea să-l întâlnesc, indiferent de materia predată.

Revenind la subiectul de mai devreme, apropo de timpul de calitate petrecut de copii și părinții lor, am primit unele filmări sau fotografii realizate după spectacole. Dintre ele mi-a rămas una aproape de suflet, dar care spune cam tot despre impactul spectacolului asupra celor prezenți în sală. Mă întreb, de fapt,  pentru cine a fost spectacolul? Pentru copii sau pentru părinți? Am aflat că cei mici, alături de părinții lor, au petrecut în continuare un timp de calitate, încercând să reproducă unele dintre experimentele văzute în spectacol, iar acest tip de feedback m-a bucurat foarte mult.

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre spectacolul „100&1 de povești”.

Programul „100&1 de povești” și-a propus să ajungă cu 101 de spectacole în județul Bihor. În toate cele 101 de UAT-uri, n-am reușit să ajungem absolut în toate acestea, dar am revenit cu spectacole diferite în aceeași locație de mai multe ori. Ne-am organizat foarte bine cu Inspectoratul Școlar Județean Bihor și  am jucat în școli aproape de elevi și profesori.

de ce Spun că acesta este un „program”? Pentru că nu conține doar un singur spectacol. Alături de „Profu’ zăpăcit” mai jucăm un spectacol tot pentru copii care se numește „Povești jucăușe” și care este dedicat elevilor din ciclul primar. Drept urmare, am reușit să sărim de acest număr de 101 spectacole și am ajuns la 210 evenimente teatrale. Acest program nu s-a limitat doar la județul Bihor, ci s-a extins în întreaga țară. Unele spectacole au avut norocul să se joace inclusiv în Asia, în America și în Africa la sfârșitul anului 2025 și începutul lui 2026. Așa că am reușit cu acest program să trecem granițele județului și să ne adresăm și unui public multicultural?

Care considerați că va fi viitorul teatrului pentru copii și tineret?

Teatrul pentru copii și tineret a rezistat foarte multă vreme și cu siguranță nu va dispărea. Deși sunt voci care spun adesea că s-ar putea ca teatrul să fie o artă care dispărea, nu cred că o să se întâmple asta, chiar dacă va avea o concurență puternică în televiziune sau internet. Spectacolul jucat în sala de teatru este cu totul și cu totul altceva față de un film pe care îl vezi pe un ecran. Chiar dacă imaginea proiectată pe un ecran de cinema sau acasă poate să fie extraordinar de bună – cea mai bună din lume –  nu cred că se compară cu experiența unui spectacol live. Așa ceva nu poate să dispară, iar teatrul de copii va continua să existe și să propună, în continuare, proiecte mici sau programe de mai lungă durată, în care partea educațională va avea o foarte mare importanță.

Ce mesaj ați dori să transmiteți cu ocazia Zilei Culturii Naționale în România?

Așa cum am spus și la început, 15 ianuarie este ca un fel de Crăciun al culturii noastre, dar pe parcursul anului să nu uităm să celebrăm în continuare cultura mergând la bibliotecă, citind, împrumutând cărți, mergând la muzee, la spectacole de teatru, la concerte etc.  În acest fel putem ajuta cultura de-a lungul anului, în așa fel încât anul viitor și în continuare de fiecare dată 15 ianuarie să îi putem spune LA MULȚI ANI unei culturi din ce în ce mai viguroase!

În concluzie, dialogul cu Șerban Borda ne reconfirmă faptul că teatrul nu este doar o formă de divertisment, ci un pilon esențial în formarea tinerelor generații și un liant între școală, familie și societate. Pentru profesori și studenți, sala de spectacol rămâne acel laborator viu unde educația se împletește cu emoția, oferind lecții care nu pot fi predate de la catedră sau prin intermediul unui ecran. Indiferent de avansul tehnologic, vibrația unei reprezentații live și conexiunea umană directă rămân resurse de neînlocuit în cultivarea empatiei și a curiozității intelectuale. Teatrul ne provoacă să ieșim din izolarea digitală și să redescoperim bucuria de a învăța împreună, demonstrând că arta dramatică este, în esență, o sărbătoare continuă a spiritului uman. Astfel, sprijinirea și frecventarea spectacolelor devin acte de responsabilitate culturală, asigurând o moștenire vie și viguroasă pentru viitor.

prof. univ. dr. Valentin Cosmin Blandul