Sub un titlu provocator, cu bătaie lungă, expoziția „Pentru cine bat clopotele” de la Galeriile de Artă Reperaj ascunde de fapt un crâmpei din istoria profesională și personală a mai multor artiști în orașul de pe Criș.

 

Știați că, nu demult, modelul de cojoc bihorean a „inspirat” celebra casă de modă Dior pentru o colecție, evident fără să deconspire sursa? Povestea a creat un mare scandal public, dar este și subiectul unei lucrări de artă a lui Mircea Cantor, reprodusă pe afișul expoziției „Pentru cine bat clopotele – instantanee dintr-un context orădean lărgit”. Un gest polemic al organizatorilor expoziției, care au ținut să creeze prin acest eveniment un fel de rememorare a anilor '80, foarte importanți pentru arta plastică orădeană, dar să facă și un arc temporal până la artiști foarte tineri. 

Expoziția, organizată de filiala Oradea a Uniunii Artiștilor Plastici, este girată de un curator prestigios, Ami Barak (Franța), care a reunit pe simezele Galeriilor de Artă Reperaj din Cetate lucrări semnate de 18 artiști, unii cu o bine consolidată reputație internațională: Alexandru Antik, Vioara Bara, Sandor Bartha, Anca Brânzaș, Ioan Bunuș, Mircea Cantor, Tibor Fekete, Dorel Găina, Aniko Gerendi, György Jovián, Ferenczi Károly, Gyöngyi U. Kerekes, Ioan-Aurel Mureșan, Ciprian Mureșan, Dan Perjovschi, Ioan-Augustin Pop, Csongor Szabó, László Ujvárossy.

Sunt din generații foarte diferite, dar ce-i leagă este apartenența artistică, profesională și personală față de Oradea. Câțiva locuiesc aici, alții au trăit, au studiat sau provin de aici – oricum, deși expoziția este foarte diversă, ce surprinde este afecțiunea, legătura intimă a fiecărui creator cu spațiul acesta. Barak a reușit să unifice tematic expoziția provocându-i pe artiști să se revendice cumva de la fermentul care a clocotit în Oradea în anii '80, când orașul era printre cele mai vii centre plastice din țară.

 Nu poate să nu te impresioneze, de pildă, seria de fotografii din apartamentul orădean al lui Dan Perjovschi, din 1988, când apartamentul familiei a fost transformat timp de câteva luni într-o instalație-declarație de dragoste. Marea lucrare circulară a lui Aniko Gerendi Enderle, din 2008-2009 – o mare spirală scrisă pe un uriaș banner imprimat cu reclame estompate – este o confesiune personală, nu numai artistică.

Foarte surprinzătoare este „Harta utopică a Oradiei” creată de Mircea Cantor în 1996, semănând cu hărțile astronomice ale căutătorilor de OZN-uri sau marele palimpsest în creion realizat de Ciprian Mureșan când studia la Oradea. Ambele arată o filiație artistică asumată de cei doi tineri plasticieni în anii formării lor profesionale.

 Alte lucrări expuse reflectă momente de creație din ultimii 40 de ani, cu semnificație doctrinară – ca ale lui Ioan Bunuș – sau postmodernă, ca la Alexandru Antik. Nu lipsește nici parodia: László Ujvárossy celebrează mitologia prozaicului, într-un tablou de nuntă, iar Tibor Fekete expune un cap gonflabil, care se umflă din foale și are un buton de panică. Tabloul marin intens al Vioarei Bara sau tripticul uriaș al lui Ioan-Aurel Mureșan ne readuc în zona picturii, pe când instalația lui Dorel Găină este un icon postmodern asumat.

Expoziția de la Reperaj, care e deschisă până în 3 octombrie, este mult mai bogată decât am descris-o aici și merită „consumată” la fața locului. Ea conține nu numai niște manifeste de creație care mixează subiecte și tehnici artistice foarte variate și interesante prin acoperirea cronologică, ci și foarte fine, subtile dar sesizabile legături personale ale expozanților cu atmosfera artistică a Oradiei.

Claudiu GROZA