Regizorul acestui spectacol mi-a atras atenţia, student fiind, prin talentul de poet, cu o piesă în versuri de 400 de pagini, „Mihai Viteazul", cu care intenţiona să-şi facă examenul de diplomă.

Studentul Adrian Pintea urma să-l joace pe Mihai şi, derutat, m-a rugat să citesc piesa, ale cărei personaje, ca număr, nu puteau fi acoperite nici de o clasă de actorie. Convins de precaritatea materială a proiectului, Măniuţiu  a ales „Oedip salvat" de Radu Stanca şi a făcut cu Marcel Iureş şi Adrian Pintea, un examen deosebit. Format în sânul unui puternic filon cultural românesc la Cluj-Napoca, Măniuţiu a făcut apoi câteva spectacole de excepţie precum uimitoarea şi sclipitoarea „Electra" românească cu maramureşenii de pe Iza, la Teatrul de Stat din Oradea condus de o direcţie care mai avea conştiinţă naţională şi „sentimentul românesc al  fiinţei." Azi, în orientarea neokominternistă a instituţiei, asemenea proiecte nu se mai pot naşte. Nici Mihai Măniuţiu, scăldându-se între timp, în mai multe ape curgătoare şi cocktailuri Soros, nu se mai poate întoarce la Mihai Viteazul, dantura valorilor noastre naţionale e tot mai cariată.

„Stagiunea aceasta este dedicată regizorilor de mare valoare ai Romaniei : Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Radu Nica..." spune managerul Daniel Vulcu. Proiect interesant, dacă el va renuţa să mai braconeze ca „regizor". În „Leons şi Lena" toată distribuţia spectacolului cu Daniel  Vulcu în frunte a jucat cu dăruire şi pasiune sarcinile încredinţate de regizor, iar prin Richard Balint teatrul dobândeşte un veritabil star rock.  Plăcerea cu care joacă Balint ne dovedeşte cât de flămând, cât de mare este dorul lui de a juca teatru, în înţelesul profund al Teatrului. Ultimele  spectacole în care a jucat, „A douăsprezecea noapte" sau „În curând vine timpul" - riscau să-l transforme, precum viaţa pe Florin Piersic, într-un mare actor în spectacole mici. Din nefericire, şi „Leons şi Lena" este un spectacol incert, confuz ca tratament regizoral. Ni se spune că aniversăm prin el 200 de ani de la naşterea marelui dramaturg german Georg Buchner, dar autorul lipseşte din spectacol. Poezia şi textele Adei Milea prezente în proporţie de 80% în spectacol, puse totuşi pe seama  dramaturgului german nu concordă cu niciuna din versiunile pretext regizoral, acceptate în lumea teatrului profesionist. Poezia Adei, ştim, are  miez şi expresivitate, dar e parodică şi este o gravă eroare de tratament să  o spui sau s-o cânţi tot parodic, aşa cum se întâmplă în acest spectacol. Fără să vrei cazi în pleonasm, în lipsa de haz şi relief.  Dacă textele prin  care a „colaborat" cu Buchner, Ada le spunea în stilul ei sec, dar cu skepsis, într-un recital fără decor, acompaniată numai de chitara ei, acestea se valorificau mult mai substanţial. Piesa lui Buchner este o parabolă şi nu poate fi înţeleasă şi valorificată decât dacă o joci profund  realist. Doar astfel, clasica tehnică de a genera comicul, decupând  contrastul dintre aparenţă şi esenţă, poate naşte comicul pe scenă. Muzica Adei Milea, prezentă tot timpul, ambalează plăcut un spectacol muzical în „buna" tradiţie a managerului Vulcu, în permanenţă căutare a succesului facil, iar coregrafia disco, „creată" de  Vava Ştefănescu, ne-a declanşat  nostalgia dansurilor din „Ţiganiada". Decorul scenografului Adrian  Damian este preponderent decorativ, funcţional coregrafiei, dar nu este o  geometrie a unui proiect de spectacol enunţat de regizor, dar abandonat şi diluat în spectacol: „O poveste complexă despre putere şi obedienţă, iubire şi politică. Aceste grave şi importante teme nu există, nici măcar parodic sau satirizate convingător. Teatrul este o arta sincretica în care  muzica, sau altă artă, nu poate dobândi statut de autonomie, cum se întâmplă în „Leons şi Lena". Managerul Vulcu s-a străduit să-l convingă pe reputatul regizor să revină şi să facă un spectacol în teatrul orădean cu speranţa că minunea cu „Electra" se va repeta. La fel a sperat şi cu celebrul Radu Afrim, dar minunea nu apare decât acolo unde există har, credinţă, umilinţă şi respect faţă de legile artei. Rutina, ambiţia cantitativă şi priceperea managerială acţionate în concubinaj, adică infidel cu modalitatea estetică a teatrului, a fost mereu pedepsită de Zeiţa Thalia.

Ioan  IEREMIA