Dragă Mircea Bradu,

În spatele Teatrului din Oradea exista un cinematograf, în sala căruia ajungeai parcurgând un hol lung!.. Ei, bine, în acest hol, pe dreapta, după câţiva paşi de la intrare, era o uşă magică: prin ea pătrundeai într-un loc sacru... Ei, bine, în acel spaţiu, într-o cameră, sau poate în mai multe, se afla ziarul Crişana!

După ce, împreună cu Mircea Bradu (poate că îl mai cunoşti!), am apărut în paginile nemuritorului jurnal orădean, Stelian Vasilescu, apostolul gojdiştilor - şi, de fapt, al multor alţi tineri condeieri, de la alte şcoli - mi-a deschis uşa din scânduri lustruite şi cam atinse de trecerea anotimpurilor... şi-am pătruns într-un teritoriu al nevăzutului, în care, din litere de plumb, se construia starea lumii! Stelian Vasilescu avea un nas în plus, era sensibil la orice pâlpâire a unui talent literar şi simţea o bucurie teribilă, lansând în "Crişana"... zei debutanţi!..

Împreună cu Mircea Bradu intrasem într-o zi în restaurantul de lângă principala librărie a oraşului - să bem şi noi o bere. N-am prea trezit un mare interes printre chelneri, aşa că licoarea fericirii din halbă ne-a produs un fel de depresie minoră, de care n-am putut scăpa decât aşternând pe hârtie sictirul nostru ironic... N-am vrut, Doamne fereşte, să producem un foileton sau să înfierăm o instituţie a statului - restaurantul din colţ! - şi, astfel, să încercăm să schimbăm realitatea socialistă a zilei, nu, nu, a fost mai degrabă un joc  în care, culmea, Stelian Vasilescu a întrezărit nişte posibile fraze mai rotunjite... în viitor. Vasăzică Stelian Vasilescu lua în serios orice palide scânteieri scrise de tineri... Unde mai găseşti, azi, un asemenea apostol? Oare n-ar merita ca vreo formaţie culturalo-economică din Oradea, împreună cu ziarul "Crişana", să editeze un volum cu măcar numele junilor zei-paralei pe care a pariat Stelian Vasilescu?

 

Dragă Mircea Bradu,

Noi, elevii cu program de viaţă matematic, treziţi la oră fixă din somn, evident!, trimişi la oră fixă la culcare, chemaţi la oră fixă la micul dejun, la masa de amiază, la cină... deşi făceau parte, fireşte, din diverse clase şcolare, constituiam o singură clasă: internii. Tu şi cu Tuţu Chirilă eraţi mai mici decât mine cu un an. Şi, conta asta când mergeam împreună la toate spectacolele Teatrului din Oradea sau la spectacolele unor teatre din alte oraşe? Îmi aduc aminte de Silvia Ghelan, de la Cluj (fără Napoca, atunci!): era frumoasă ca în poveşti. N-avea, e drept, atunci, vocea tragică pe care i-a descoperit-o, mai târziu, Vlad Mugur. Dar actorii din Oradea nu erau plini de talent? Ba da, ba da! De altfel, cel puţin pentru noi internii - interniştii, poftim! - Teatrul a fost un personaj. Un personaj cu mai multe feţe, vieţi, cu inşi care azi erau regi, iar mâine cerşetori, beţivi, criminali, îngeri, zei... Ştiam numele acestor zei şi numele acestor zeiţe. Pe stradă, de-i întâlneam - în civil fiind şi ei, ca oamenii - nu ne sfiam să mergem câţiva paşi în urma lor şi să vedem dacă şi ei calcă pe pământ sau plutesc. Ei, actorii, fiind, în secoli, interpreţii înălţării şi decăderii istoriei. Peste ani i-am văzut pe unii dintre aceşti artişti jucând în piesele dramaturgilor contemporani, i-am văzut strălucind şi în "Vlad Ţepeş în Ianuarie", piesa unui internist de-al nostru - de care poate-ţi mai aminteşti - Mircea Bradu.

Nu pot să nu-mi aduc aminte şi de actorii din "Balconul", puşi la robotă de Colpacci, precum şi din alte piese de-ale mele puse în scenă la Oradea, inclusiv la secţia de limbă maghiară. Actorii, apărând pe scenă, lasă în urma lor, în memoria spectatorilor ceea ce înseamnă să fii viu, ca artist şi ca spectator. Poate ar fi cazul ca forurile culturale centrale să nu mai lase la îndemâna unor bişniţari locali puterile financiare ale teatrelor şi să realizeze măcar nişte albume cu portretele acestor actori. O, da, le-ar putea şi vinde, aşa că nu trebuie să se sperie de-o asemenea iniţiativă comercianţii teatrali.

Nu le dau, azi, numele unor actori de la Oradea, iubiţi de mine, fiindcă nu ştiu care au plecat spre zări mai calde... Şi nu vreau să-i amestec, da, cu cei aflaţi încă pe afişe, fiindcă ei rămân pentru mine, toţi, egali în suflete şi simţiri. Însă nu pot să nu-i dau numele unei pisăloage de la Teatrul din Oradea: Vetuţa Pop, secretara literară. A vrut ca să scriu o piesă pentru Teatrul din Oradea şi mi-a dat 4527 de telefoane,  întrebându-mă dacă mă apropiu de finalul textului etc. etc. În viaţa mea n-am primit de la vreun teatru atâtea sublime telefoane. Sărut mâna, dragă Vetuţa Pop! Nu contează dacă acea piesă a văzut lumina rampei la Oradea. Sau în altă parte. Important este că piesa a fost scrisă şi chiar publicată. A dorit s-o pună în scenă Iani Cojar, la Naţionalul din Bucureşti. N-a fost să fie! Din... cauza... lipsei unui cal... Hm! Da, personajul principal, care nu scotea nicio vorbă, era un cal, care, din prima până în ultima scenă purta în spinare un... hai să-i zicem geniu, un filosof: Montaigne! Domnul Montaigne, călare, bătea Europa, bând ape minerale, căci suferea de niscaiva probleme ale maţelor... El, care scria despre marile idei ale omenirii - o, şi despre moarte, şi despre alte cestiuni mai apropiate de pământ - era preocupat de propriile sale tristeţi datorate foalelor... Ei, genialul - poftim de vezi! - ajuns la Roma, îi pupă picioarele Papei. Şi are chiar certitudinea că Papa l-a recunoscut - după pupătură. Şi i-a remarcat ţucatul. Ei, piesa se îndreaptă spre întrebarea finală: ce face un om de geniu, responsabil - prin scris! - faţă de întrebările şi problemele majore ale umanităţii... Da, ce face când moartea...? El, ca primar al unui oraş, ales cam prin mijloace balcanice, el, dragul meu Montaigne, ce face când peste oraşul avut în custodie năvăleşte o boală fără leac?! Da, ce-ar face un bărbat... dacă în faţa porţii oraşului său... s-ar trezi cu holera, ciuma, moartea irefutabilă, cam egală în pulsiuni cu politichia oarbă a oamenilor? Ce face domnul Montaigne, dragă Vetuţa Pop şi dragă Mircea Bradu?! Ce măsuri de salvare poate lua?.. Ce face? Ei! În faţa... barbariei morţii... domnul Montaigne fuge! Ca să-şi scape pielea? Nu vă pronunţaţi încă - dacă el a fost?! Nu! El nu putea face nimic împotriva morţii! Medicina, evoluţia societăţii etc., etc... Zero soluţii! Un eroism de paradă ar fi fost caraghios! De altfel, dacă ne uităm şi la greci!.. Soarta era Soartă! Ei, da, omul tragic îşi asuma responsabilitatea propriilor sale slăbiciuni - culpabilităţi... Montaigne alege fuga, alege posibilitatea de a-şi împlini marele său destin - scrisul! - şi dă bir cu fugiţii, cum s-ar spune azi, cam simplist. Dragă Vetuţa, dragă Mircea, voi, secretarul literar şi directorul Teatrului din Oradea, m-aţi făcut de mai multe ori să revin la Oradea ca în paradisul floral al anilor de liceu.

E adevărat că nu de puţine ori vulgarizarea culturii, vulgarizarea teatrului arată declinul moral al unei comunităţi (n-am spus societăţi, de!)... Totuşi... spre locurile de... altădată te cheamă (dacă încă n-ai memoria scoasă din ţâţâni) persoane, instituţii, ape (dacă nu minerale, ape antireumatismale), fotbalul, clădiri, flori... Florile de lotus, bunăoară, de la Băile Felix! Clădirea liceului "Gojdu", clădirea Teatrului, Biserica, da, cu lună. Sigur, uneori se mai întâmplă să vezi cum cultura teatrală devine culturism teatral, expoziţie de burice (bătrâioare), de lumini şi sunete pentru handicapaţii care apreciază totul cu magicul cuvânt: "Super!". Asimilarea obedientă a puterilor comercialului a făcut, se ştie, mai ales din arta filmului o industrie... comercială... Teatrul, în esenţa sa, e mai dat dracului: pe tragicii greci şi pe tătuca Shakespeare poţi să-i cunoşti şi fără să-i vezi puşi în scenă. Ei sunt atât de sublimi încât - ca întâistătători ai teatrului - nu mai au nevoie, la o adică, de spectacole, spre a fi cunoscuţi!.. Tragedia nu poate fi înţeleasă şi gustată fără temeinicia verbului... Fără miza textului, adică. Sigur, ei, cei de mai sus, pot fi puşi în scenă şi în haine regale şi în nudul... gol, poftim, dacă... dacă actorii sunt artişti, nu paiaţe! Aristocraţia financiară care a pus laba pe nişte instituţii culturale n-are decât să-şi protejeze interesele economice. Dar, atenţie!  Priviţi ce se-ntâmplă cu spăgarii noştri guvernamentali şi parlamentari: la un moment dat... se dau singuri în gât sau se sinucid cu ajutorul colegial al unor confraţi sub acoperire... Adică, de fapt, intră într-un blocaj psihologic produs de miliardele de spăgi. Glumesc. Aceşti aleşi ai poporului n-o să păţească nimic. Doar o să stea - unii dintre ei - la casele de creaţie ale puşcăriilor şi o să scrie, sub acoperire, câteva sute de cărţi pentru eternitatea danubiano-ponticilor.

Să nu uit: internii, externii, toată floarea aflată în floare a Liceului "Gojdu" se scălda... în ştrandul Băile Felix. Îmi aduc aminte... de ceva cam sinistru: după o insolaţie nebună, am simţit a doua zi, la ore, că se-nvârte liceul cu mine. Am ridicat deştele, m-am cerut afară... Am ieşit pe coridor, am deschis o fereastră. Eram ameţit, totul era cam aiurea. Am închis fereastra, am revenit în clasă, m-am aşezat în bancă... şi-am aşteptat să-şi reia clădirea liceului sârba, cazaciocul, ceardaşul...

Şi... Cu gândul la florile de lotus de la Felix mi-a trecut bulibăşeala.

Da, floarea de lotus din "Odiseea" are puteri magice. Te scapă de angoase şi-ţi şterge din memorie orice suferinţe. Aşa o fi! Te pui cu analfabetul Homer?! Ei, da, dar floarea de lotus de la Băile Felix te face să te trezeşti din zăpăceală, să-ţi aduci aminte de copilărie, de tinereţe, de prieteni, de instituţii... Da, floarea de lotus de la Băile Felix - să n-o comercializaţi, bre! - te face să nu uiţi nicio tristeţe... dar şi nicio bucurie!

Dragă Mircea, să nu mă întrebi nimic despre ziua de mâine, despre politica viitorului, despre nebunii viitorului, despre independenţa justiţiei, despre libertate, fraternitate şi despre alte bazaconii  ce sună frumos din coadă. Îmi ajunge ce se vede cu ochiul liber că iaşte democraţia: un război în dantele între învârtiţii manelişti politici şi inadaptaţii veşnicilor timpuri noi, ce se mulţumesc, înainte de alegeri, cu bacşişurile şi pomenile oferite de cei pe care-i votează la urne şi-i înjură în gând, război ce întotdeauna e câştigat înainte de a începe de către salariaţii în dantele ai democraţiei...

Subsemnatul, venit pe lume în satul Păuşa, comuna Nojorid, nu departe de lotuşii de la Băile Felix - pe care îi admiram, în liceu, când ne bălăceam în ştrandul, şi nu, evident, în lacul cu flori, de la Felix! - am ajuns să cred doar în analfabetul care a scris Vechiul Testament al iubirilor şi al războaielor, Homer, şi în dârlogarul de cai de la Londra, Shakespeare, autorul Noului Testament al lumilor căzute din ţâţâni, în care splendorile beznei sunt luminate sublim... Aceşti autori fără doctorate - aproape lipsiţi de biografii certe! - mă obsedează, drept pentru care sunt mereu prezenţi în palimpsestica lucrărilor ce le însăilez... În ultimii ani, bunăoară, am scris un ciclu de piese fals istorice, desigur, plecând de la Orbul grec - "Homeriadada"... Are cam vreo 500 de pagini... Cum n-am parale să tipăresc această privire a grecilor de altădată către prezent - şi a privirii prezentului către trecut! - trec mai departe, prin prezentul democratic, zâmbind... Şi mă bucur când intru prin teatre şi văd actorii jucând ca şi cum ar fi căzuţi din cerul lumilor de ieri, de azi şi... de mâine! Ei sunt, dragă Mircea, netrăind, pe scenă, cu picioarele pe pământ, singurii hăbăuci de pe tera care simt luminile confuze ale inimilor şi pulsaţiile criminale ale istoriei...

Dacă unii dintre actorii Teatrului din Oradea mai trag vreo bere pe la Felix sau au plecat în istoria de dincolo!.. Mă rog, chestia asta nu e prea plăcută, de! Totuşi, activitatea morţii poate fi discriminată, căci, da, artiştii, de pe afişe sau ba, rămân egali în nemurirea lor... Aşa că... iată câteva nume, în ordinea alfabetului, fireşte, singura valenţă matematică a democraţiei... Ion Abrudan, Pusi Colpacci, Eugen Harizomenov, Mircea Constantinescu, Simona Constantinescu, Ion Mâinea, Sergiu Savin, Jean Săndulescu, Cristina Şchiopu, Eugen Ţugulea...

Actorii teatrului din Oradea, fotbaliştii din vremea lui Vacsi, Melan, colegii Petrică Bodea, din Miersig, Cohut, Poenaru, David Voicu, Dumitru-Mitică, generalul din Cefa, doctorul Tibi Moisescu, Bonta, Ţâcă Petrovici, Murg, Cucereanu, Cornel Tirteu, Onaca, Boroş Aurel, Comi, Spoială, Sergiu Vaida, Comcar, omul de Stâncă din Cluj, Ursu... Da, florile de lotus de la Băile Felix îţi pot da codul zilei... Totul, în Bihor, e OK! Sau... cum spune teribilul Nelu Cohut: Nu OK, nu, totul este OH! Oceni haraşo! Stelian Vasilescu, Tuţu Chirilă, Vetuţa Pop... Floarea de lotus de la Felix, Mircea dragă, face minuni! Aşa că... Da, da... Aşa că eu n-am cum să uit în veci nici ziarul "Crişana"! Cel care construia lumea din litere de plumb.

Dumitru Radu Popescu                                                            

4 august 2015