După înfăptuirea Marii Uniri, când, biruind multe veacuri de stăpânire și oprimare străină, meleagurile vestice ale Transilvaniei s-au integrat în spațiul unic al românității cu tot sacrul drept ce se cuprinde în el, Țara Bihorului, asemenea tuturor autohtoniilor noastre (aievea Maramureșului, Sălajului, Zărandului, Hațegului sau Țara Bârsei, ca să pomenim doar câteva dintre ele)  s-a manifestat ca entitate vie, de sine stătătoare și bine individualizată. Ilustrăm acest adevăr printr-o întâmplare petrecută la București, în 1921, când se afla la conducerea României Mari guvernul condus de generalul Alexandru Averescu, în cadrul căruia ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice era scriitorul Octavian Goga, iar ministru al Justiției era Matei Cantacuzino, adus în capitală din Iași. 
„...Într-o zi, o delegație de la Oradea, condusă de către protopopul Horvat, s-a prezentat în audiență și i-a înaintat o cerere de numire a unui oarecare Mangra într-un post de notar. Membrii delegației se manifestau zgomotos, iar cererea lor era formulată pe un ton iritat: „„Bihorul vrea... Bihorul cere...”. Ministrul Cantacuzino i-a liniștit, trimițându-i acasă cu promisiunea că totul se va rezolva.
Apoi l-a căutat pe Octavian Goga, cerându-i deslușiri: „Dragă Goga, cine-i Bihor ăsta care-și permite să mă amenințe într-un asemenea hal?”...
    „Identitate în Bihor”, carte scrisă de istoricul Nicolae Nistoroiu, vine să ateste cu prisosință adevărul că românii acestei autohtonii au știut și au reușit să răzbească și să se afirme exemplar prin Istorie, transmițând de la o generație la alta matricea lumii lor și numai a lor.
    O copertă cu imaginea fascinantă a mașinii de treierat, a „batozei” din anii copilăriei, a clăilor și a snopilor de grâu așezați în cruce, deschide cartea spre o „lume trăită”, începând cu un excurs istoric exemplar, din vremea ducatului lui Menumorout (dintre Someș și Mureș, aninat spre est de munți, întins spre vest până în pusta Tisei, populat cu sute de așezări și străjuit de cetăți), până în veacul din urmă, cadru al permanenței și conținuității ilustrat prin „studiul de caz” reprezentat, în cazul de față, de către comunitatea așezării Sârbi, înscrisă de timpuriu în documentele istorice prin apelativul altora, parte a locuitorilor satului nefiind însă nici „touți„ și nici „sârbi„, ci mai degrabă români refugiați din Balcani, din calea prăpădului făcut de turci, aceasta spre a-și salva identitatea și credința, în decurs de câteva veacuri - când credința domina neamul - spațiul românesc vestic individualizând un adevărat coridor al Bizanțului spre nord, până în partea Muncaciului. Apreciem competența și plăcerea autorului de a redescoperi, scrie și rescrie paginile acelor veacuri de istorie a Văii Almașului.
    Un capitol distinct al cărții privește „Biserica și Școala” comunității din Sârbi, trecutul credinței, bisericile și slujitorii lor, prin mărturii oferite de documente, precumpănitor din veacurile XVII-XIX (mai puțin de cărțile vechi păstrate „sub lacăt” la Oficiul parohial, cărți care, din păcate, nu ne-au fost nici nouă accesibile!).
    „Oamenii locului”, sălășluind peste veacuri prin numele de familie, prin spița neamului rânduită de vechile pravile, în lipsa oricăror „vițe” nobiliare ori genealogii interminabile (care abundă, de pildă, în istoria ungurilor) rostesc, în mod original, adevărul despre continuitatea autohtonilor în satul Sârbi, trăirea și neastâmpărul etniei, de la cneaz, jude, birău, popă sau notar la simplul locuitor din sat. Este „lumea lăuntrică”, dezvăluită cu răbdare de către autor, privind toate etapele vieții pământești, de la naștere la moarte, peste an și peste ani, în timp de pace și timp de război, relatându-ni-se episodic momente din „cele văzute și trăite” atât de către oameni care au fost cât și de către contemporani, plimbându-ne, de pildă, pe drumurile medievale și cărările delalurilor Oradiei, vorbindu-ne despre „mersul la Oradea, cu carul sau pe jos”, despre tradiții și obiceiuri, pentru a încheia (ne place să scriem) cu înțelepciune despre graiul din Bihor, la fel de măiestrit prezentat, acum mai mai bine de un veac, de Miron Pompiliu, iar apoi de Mihail Sadoveanu.
    Așadar, cartea istoricului Nicolae Nistoroiu nu este o simplă monografie de sat, ci un amplu studiu multidisciplinar, nu în ultimul rând viziunea unui reporter al Televiziunii Naționale asupra meleagurilor natale, readucând în conștiința contemporană aspecte mai puțin abordate ale lumii din Țara Bihorului și ale condiției umane a locuitorilor ei.
    Cartea abundă în surse bibliografice, anexe documentare și încântă prin numeroase fotografii rare, o adevărată arhivă în imagini despre ce a fost și ar mai fi trebuit să fie în viața acestui sat Sârbi cu o identitate exemplară în Bihor.
Florian DUDAŞ