Munții Apuseni închid spre vest „Cetatea dintre munți”, cum definea Transilvania istorică geograful și universitarul George Vâlsan, unul dintre savanții români fondatori ai Universității „Daciei Superioare”, înființată în 1919 la Cluj, de noua administrație a României Întregite.

Întinși între Carpații Maramureșului și ai Banatului, Apusenii lasă două culoare naturale, Someșul și Mureșul, prin care românii transilvăneni făceau legătura cu românitatea din Câmpia Tisei. Alte patru căi de apă, Barcăul și cele trei Crișuri, izvorâte din creierul Apusenilor, îndeplineau același rol economic și demografic de a facilita schimbul de produse și oameni cu granița de vest a românimii – râul Tisa, cântată de poetul național Mihai Eminescu, alături de Nistrul estic.

Nucleul Munților Apuseni îl constituie Țara Moților, „Țară Românească” ca atâtea altele în Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul Evului Mediu – stăpânite multă vreme de obștile sătești libere. La est, vest, nord și sud de Valea Mureșului moții se revărsau spre câmpie prin lumea mocanilor, deși și aceștia se considerau moți. „Moțul” constrâns de relieful mai mult neprietenos, cu pământ arabil puțin și de slabă calitate, cu o climă mai mult rece și ploioasă, s-a cizelat, de-a lungul veacurilor, ca un om curajos, rezistent fizic, religios, iubitor de dreptate și libertate, chiar și atunci când nobilimea maghiară și stăpânirea habsburgică i-au iobăgit în mare măsură. Revoltele și răscoalele Evului Mediu în frunte cu cea condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784), apoi revoluția românească de la 1848-1849 în frunte cu Avram Iancu au făcut din Munții Apuseni un veritabil „muzeu istoric și pantheon al poporului nostru” – cum scria istoricul Vasile Netea.

„Oameni umblați” prin centrul Europei, unde își vindeau lemn și ciubară, moții au cunoscut locuri și națiuni, câștigându-și o experiență de viață remarcabilă, ceea ce le-a permis să se maturizeze politic, chiar dacă prea puțini dintre ei erau știutori de carte. Totuși, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, borna temporală de început a epocii moderne, dintre ei s-a ridicat, prin școli primare până la cele universitare, o elită politică minoră a satului (preoți, învățători, notari) alături de o alta, majoră, în târgurile și orașele din munți și din jurul acestora (avocați, profesori, prelați greco-catolici și ortodocși, negustori, prorietari de mine, funcționari publici). Ei se vor pune în fruntea demersurilor prin petiții către stăpânirile străine locale și vieneze, dar și a răbufnirilor revoluționare când cererile lor firești de egalitate în drepturi și libertate nu erau luate în seamă. Ei, autohtonii și cei mai numeroși în Transilvania.

Pe de altă parte, Munții Apuseni și oamenii lor au fost un rezervor etnic de mare importanță pentru consolidarea elementului românesc mai ales în Banat, comitatele Arad, Bihor și Sătmar. Cel puțin două momente importante de coborâre spre câmpie înregistrăm în secolul XX. Reforma agrară din 1921, care a dat pământ moților în Câmpia de Vest, apărând colonii pe moșiile foștilor grofi unguri și austrieci, dar și „bisericilor istorice” din zonă, apoi industrializarea socialistă care a cules forța de muncă pentru centrele industriale din Hunedoara, Timișoara, Reșița, Arad, Oradea și Satu Mare.

Moții și urmașii lor până astăzi nu și-au uitat originile, cultivând în familii și în mediul intelectual tradițiile Apusenilor, îmbrăcate într-o nostalgie firesc de înțeles.

Revista de cultură pe care o aniversăm astăzi la un sfert de veac de la apariție a fost și este gândită și tipărită din propriul buzunar de prof. univ. dr. Sever Dumitrașcu. El însuși moț, coborât prin părinți pe cursul Mureșului mijlociu, a considerat că este de datoria sa să prezinte Munții Apuseni din punct de vedere geografic, istoric, demografic, cultural și politic prin tot ce oamenii lor au dat pentru societatea românească de-a lungul secolelor.

Profesorul Dumitrașcu a strâns în jurul său colegi universitari, foști studenți, muzeografi, arhiviști, poeți și scriitori – originari din Munții Apuseni, locuitori ai acestui areal geografic de excepție – ca să scrie despre rădăcinile familiilor lor, pe bază de documente istorice, amintirile lor, legendele înfiripate în zonă – întotdeanuna având un sâmbure trainic de adevăr.

Astăzi profesorul emerit dr. Sever Dumitrașcu, la o vârstă înaintată, însă viguros în plan intelectual, se încăpățânează să scoată în continuare revista, să încerce să o răspândească în medii sociale cât mai largi, să adune în jurul ei noi colaboratori din generațiile tinere. Din primul număr ca președinte al Fundației Culturale „Munții Apuseni” și redactor șef al revistei, a fost sprijinit de doi apropiați colaboratori ca secretari de redacție: prof. univ. dr. Sorin Șipoș și lector univ. dr. Florin Sfrengeu.

Îi doresc colegului Sever Dumitrașcu ani mulți cu sănătate și inspirație intelectuală, pentru a depăși cele 11 numere editate până acum (unele numere pe ani dubli) într-un demers patriotic și științific care va dăinui peste ani.