Autorul o numeşte o frescă dramatică - politică şi istorică în şase acte. Pe scurt, ea este o dramă. Dar tot aşa de bine ar putea fi un roman, pentru că se pretează mai bine spre a fi citită decât spre a fi jucată.

Aşa cum arată titlul, personajele principale sunt: Regina Maria a României (Maria Alexandra Victoria de Saxa - Coburg şi Gotha), prinţesă de Edinburg, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii; Martirii Beiuşului: Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş. De la romanul Sacrificiul al lui Mihail Diaconescu, 1988, nu s-a mai scris o operă literară de mare amploare despre martirii Beiuşului, doar câteva poezii foarte bune.

Împletind printre acte

În actul I, Paşcu Balaci înfăţişează evenimentele care premerg izbucnirii Primului Război Mondial, izbucnirea lui, hotărârea neutralităţii Regatului României şi presiunile venite din partea celor două tabere (Antanta şi Puterile Centrale) asupra Guvernului Român, cu promisiuni sau ameninţări. Din ceea ce a precedat Primul Război Mondial în piesă apar doar consecinţele războaielor balcanice, în urma cărora România şi-a ataşat Cadrilaterul cu Balcicul care pentru Regina Maria apare ca o axis mundi prin mărturisirea că acolo dorea să-i rămână, post mortem, inima. Prezentarea perioadei neutralităţii constituie pentru autor un prilej de a înfăţişa începutul frământărilor Reginei Maria, care mai întâi se prezintă: " Sunt  o regină..., mamă a cinci copii: Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana şi Mircea" ( p. 28). Apoi exclamă cu satisfacţie: " Ţăranii simpli mă divinizează, ar lupta pe viaţă şi pe moarte pentru mine şi Regatul României". Când citeşti aceste cuvinte îţi pui firesc întrebarea:

Pentru cine să lupte românii de azi, pentru care din corupţii României, pentru cei din opoziţie sau pentru cei de la putere. Actul I se încheie cu hotărârea luată de Guvernul României, din august 1916, de a intra în război alături de statele Antantei, pentru dobândirea drepturilor noastre istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei. În actul II şi III, autorul prezintă toate evenimentele petrecute la Beiuş sau în Europa, pe câmpurile de bătaie, împletind realitatea cu ficţiunea. După vechiul dicton Hominis mens discendo alitur et cogitando (mintea omului se cultivă prin învăţătură şi prin gândire), Paşcu Balaci doreşte să-şi înveţe ascultătorii sau cititorii, dându-le mereu informaţii precise în legătură cu cele întâmplate atunci, illo tempore, în Beiuş, la Alba Iulia sau în Europa. El pregăteşte cu măiestrie cititorii sau ascultătorii în legătură cu pericolul comunismului care a fost una din cauzele revoltei soldaţilor francezi. Era o pregătire aperceptivă a pericolului comunismului unguresc care ajunsese in Transilvania şi chiar la Beiuş prin bandele secuieşti ale lui Verboczy Kolonitmeny, asasinul al martirilor Beiuşului. Spuneam că aceasta ar putea fi una din intrigile piesei, deşi conflictul apare chiar de la început, declanşat de tânărul sârb Gavrilo Princip. În acelaşi timp, intriga aceasta acutizează, cum spuneam, conflictul vizavi de martirii noştri mai cu seamă în actele IV,V şi VI, atingând punctul culminant prin moartea lui Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş. Întrucât aproape toate personajele acestei drame sunt reale şi participă la evenimente istorice reale este, poate, greu, la prima vedere, să se facă sau să se observe o delimitare între real şi imaginar. Exactitatea prin care Paşcu Balaci înfăţişează atâtea evenimente istorice reale, mai cu seamă sau în primul rând, cele legate de istoria Beiuşului lasă impresia unei lucrări scrise în stilul ştiinţific prin care urmăreşte să înveţe (docere). Este, însă, o falsă impresie, pentru că ne aflăm în faţa unei opere literare care îşi exercită funcţia de cunoaştere prin imagini artistice rezultate din fantezia creatoare a scriitorului. Chiar dacă aceste personaje sunt adevărate, în aceeaşi măsură ele sunt verosimile. Orice eroi de talia lui Ioan Ciordaş sau Nicolae Bolcaş au putut exista şi au existat aproape în orice ţară din Imperiul Austro - Ungar, care au încercat să lupte pentru libertatea naţională şi socială a poporului sau naţiunii sale. De asemenea, au putut exista şi au existat nişte călăi beţivi şi afemeiaţi precum căpitanul Verboczy şi însoţitorii săi din detaşamentul secuiesc trimis la Beiuş. În acelaşi timp, au putut exista şi au existat mulţi politicieni rasaţi precum preşedintele american Woodrow Wilson şi ceilalţi din grupul celor Patru Mari prezenţi la Conferinţa de Pace de la Paris. Nişte personaje reale şi verosimile sunt şi Regina Maria a României, Viora Ciordaş sau gospodarul Balaci Gheorghe din Şebişul Beiuşului, străbunul autorului.

O documentare impresionantă

Deşi nu abundă în tropi sau figuri de stil, totuşi acestea nu lipsesc, cursivitatea prezentării este impresionantă, încât sufletul lectorului tresaltă şi paginile se parcurg cu o mare repeziciune. Chiar rare fiind, metaforele devin amuzante: "Ulciorul electoral unguresc nu merge de multe ori la fântâna minciunilor" (p. 38). Preşedintele Wilson este "arbitru al păcii". "A venit de peste ocean cu cele 14 puncte în desagă, ca un Moş Crăciun, la bătrâna Europă. De data sta, paşnicul nepoţel american învaţă pe războinicul bunic european să nu facă nebunii" (p. 231). De multe ori, Regina Maria a României se adresează direct spectatorilor. Dar adresarea directă e prezentă şi în versurile citate de autor. Până şi maximele latineşti, des folosite de latinistul nostru, din nou dobândesc uneori valoare stilistică. De pildă, deviza primului rege al ungurilor (şi nu al Ungariei, care nu exista atunci ca stat), conform căreia ţara unei singure limbi şi a unui caracter (neam)  este slabă şi şubredă (Regnum unius linguae, unius stirpis fragile et imbecile est) ( p.53). Deşi Paşcu Balaci n-a uitat că ungurii care atunci erau puţin numeroşi pentru a întemeia o ţară, trebuiau să facă apel la alţii din Transilvania - la secui, saşi, şvabi, totuşi atribuie maxima aceasta sfântului rege Ştefan al Ungariei,  de fapt al ungurilor, care la Beiuş sărbătoreau mileniul, iar unii dintre ei spărgeau geamurile casei lui Ioan Ciordaş. Când aduce pe scenă pe Albert Appony, reprezentantul Ungariei la Conferinţa de pace de la Paris, pe Karoly Mihaly, preşedintele Republicii Ungare, pe Bela Kun, comisarul pentru problemele externe a Republicii Ungare a sovietelor, Paşcu Balaci pune în faţa cititorilor şi ideea din sintagma latină "Ius primum ocupantis", fără a încerca să arate falsitatea argumentelor acestora. Nici nu era cazul. Această sarcină ar revenii cercetării ştiinţifice. Paşcu Balaci rămâne un scriitor care în piesele sale istorice "Război între români", "Horea Rex Daciae", "Clopotul", "Fluierul de oţel", dar şi în "Regina şi martirii"  dă voie ficţiunii să prelungească realitatea istorică prezentată graţie unei temeinice documentări prin volum şi calitate.

Un mesaj patriotic şi regalist

Două dintre partidele româneşti apar în drama Regina şi Martirii: Partidul Naţional Român ( PNR) şi Partidul Social Democrat (PSD). Între ele apare o dispută minoră la Alba Iulia. În toată piesa autorul are în vedere prezentarea obiectivă a evenimentelor istorice. Mesajul comunicat de această operă este unul patriotic şi regalist transmis prin însăşi compoziţia ei circulară după modelul romanelor lui L. Rebreanu. Începe şi se termină cu Regina Maria al cărei rol a fost foarte important în desfăşurarea evenimentelor dintre 1914 şi 1919, când s-a purtat cu adevărat bărbăteşte. De fapt, a şi spus-o deschis: "În această ţară nu există bărbaţi şi îmi este ruşine că sunt regina unor laşi". Astfel a împiedicat ea semnarea de către Regele Ferdinand  a păcii separate cu Puterile Centrale. Aceasta ne-a ajutat enorm atât la Conferinţa de Pace, evocată de Paşcu Balaci, cât şi la Trianon în 4 iunie 1920, când se acorda României întreaga Transilvanie şi se fixa graniţa aşa cum doriseră martirii Beiuşului, incluzând oraşele Arad, Oradea, etc. Prin tratatul din 28 octombrie 1920 dobândeam şi partea dintre Prut şi Nistru. Aşadar, cartea aceasta a lui Paşcu Balaci trebuie citită în primul rând de beiuşeni şi de oricine, căci ea este o istorie documentată care învaţă (docet) şi o istorie oarecum romanţată care încântă (delectat). Vorbind despre oratorul desăvârşit, Cicero spunea că acesta trebuie să convingă (probare), să încânte (delectare) şi să impresioneze (frectere). Mutatis mutandis, talentatul scriitor Paşcu Balaci chiar asta face. Întrucât, direct sau indirect, drama lui Paşcu Balaci trimite şi la prezent, nu pot încheia prezentarea ei fără a reveni la mesajul regalist absolut vizibil. Istoria ne învaţă ce au făcut regii noştri - Carol I, Ferdinand sau Mihai pentru ţara aceasta. Iată acum Paşcu Balaci ne spune ce a făcut Regina Maria. Ne spunea şi ea când afirma că ţăranii români ar lupta pentru dânsa şi pentru regatul României. Atunci mă întreb împreună cu marele poet: "Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaier?"

prof. Teodor RIF