Spectacol născut cu peripeţii, "Dragoste, în patru tablouri" încheie şirul premierelor din stagiunea actuală a Teatrului Regina Maria şi îi scoate în lumina reflectoarelor pe cei mai tineri actori din trupa Iosif Vulcan. O poveste actuală, un text provocator pentru interpreţi şi un spaţiu neconvenţional pun la încercare imaginaţia spectatorilor pe parcursul a mai bine de o oră şi jumătate, la finalul căreia pleci oricum, numai lămurit nu.

"Dragoste, în patru tablouri" este un fel de tribut pe care teatrul îl aduce actorilor din noua generaţie, în cadrul unui proiect menit să promoveze tinerii. De aceea s-a ales textul unui dramaturg tânăr, Lukas Bärfuss (36 de ani), scenografia poartă tot o semnătură novice, Eliza Labancz, iar distribuţia este pe măsură. La fel trebuia să fie şi regia, care, din varii motive, a fost schimbată pe parcurs. Aşa se face că Daniel Vulcu s-a văzut nevoit să preia din mers un text, o locaţie şi o distribuţie şi să continue cu o lucrare care nu era a lui. Dacă montarea într-un spaţiu neconvenţional te pregăteşte mai degrabă pentru un experiment teatral, digerabil în funcţie de disponibilitatea şi pregătirea publicului, spectacolul îţi face surpriza de a fi fluent, puţin metaforic şi uşor de urmărit. Nu ştim dacă acesta era rezultatul aşteptat sau a fost soluţia de compromis între actori, regizor şi timp, cert este însă că, pe tot parcursul reprezentaţiei, ai senzaţia că spectacolul nu a ajuns încă la forma finală. Subiectul lesne de înţeles, încă din primul tablou, tratează cea mai frecventă problemă a unui cuplu: rutina. Textul nu are menirea de a face lumină, ci mai degrabă de a ridica probleme, iar actorii au misiunea dificilă de a reda o viaţă ştearsă cu relaţii (e)rodate în căsnicii mediocre. Evelyn, casnică şi schizoidă, conform textului, aniversează cea de-a 100-a întâlnire cu amantul său, Daniel, medic oncolog de laborator. Ea îşi dă seama că şi aventura pe care o trăieşte  s-a transformat în rutină şi se lasă convinsă că cea mai bună soluţie ar fi recunoaşterea adulterului în faţa partenerilor de viaţă. Dacă teama lui Evelyn este că soțul ei, Sebastian, va fi indiferent, rece și nu o va crede, amantul Daniel este convins că soția sa, Susan,  este o pictoriță cu viziuni excentrice, care îi va accepta relația extraconjugală. Primul tablou este edificator asupra poveştii, în timp ce  următoarele  trei  sunt un carusel psihologic în care fiecare personaj își dezvăluie cele mai profunde temeri și instincte. La aflarea adulterului, Susan își ucide soțul și oscilează apoi între sinucidere și închisoare, convinsă că viața nu are sens în miciună și că iubirea, nu gelozia, îi justifică crima. Avocatul care încearcă să o apere de ea însăși este chiar soțul încoronat al lui Evelyn, Sebastian. În ultimul tablou, avocatul află că și el a fost înșelat și reacționează așa cum Evelyn se temea: se preface că nu o crede.

Spectacol de actorie


Pe tot parcursul spectacolului, inserțiile de jazz (semnate Dorin Griguţă), decorul mobil foarte bine ales,  jocul de lumini și întuneric, fumul aproape înecăcios, spațiul dezafectat, induc o atmosferă apăsătoare, aproape sumbră. În acest peisaj, Daniel Vulcu, în calitate de regizor, aruncă actorul la rampă, îl dezbracă de artificii și-l provoacă să demonstreze. Deși rolul lui Evelyn a fost scris pentru o femeie "puţin mai în vârstă decât Susan", inversiunea dintre cele două personaje feminine este evidentă.  Departe de casnica schizoidă, Georgia Căprărin conturează o Evelyn cu nuanțe adolescentine, labilă emoțional, în contact permanent, prin scrisori imaginare, cu o mamă moartă.  Întâlnirea la jumătatea drumului  între Evelyn concepută de Luka Bärfuss şi Evelyn a Georgiei Căprărin este fericită şi credibilă. Din păcate, personajul nu este susţinut cu constanţă pe tot parcursul piesei şi devine (mai) superficial. Rolul amantului Daniel, doctor oncolog de laborator, îi revine lui Radu Tudor.  Personajul este egoist, incapabil de profunzime psihologică, partitura este dificilă, iar pe alocuri actorul este depășit de (con)text. În personajul Susan, o revedem pe Anda Tămășanu care are din nou şansa de a fi distribuită într-un rol care i se potrivește mănușă.  Având avantajul spațiului de joc, intim, de partea ei, Anda Tămășanu se remarcă în primul tând prin  expresivitate și prin frazare.  Personajul este patetic, plin de nerv și agresiv, prevestind la fiecare pas furtuna. În personajul Sebastian regăsim un Alin Stanciu atent la nuanțe, care reușește un rol frumos, verosimil și sensibil. Ca şi în scriitură, spectacolul este condimentat de Tânărul, interpretat de George Dometi. Tânărul este pe rând angajatul hotelului, model, funcţionar şi misionar. Deşi rolurile sunt aparent secundare, Tânărul ilustrează de fapt forţa destinului şi liberul arbitru, fiind cel care arată calea de ieşire spre lumină. Personajul, indiferent de forma pe care o îmbracă, este antipatic, aproape detestabil,  iar George Dometi este un actor promiţător care "fură" din atenţia spectatorului. Finalul piesei, aşa cum a fost construit, ar putea fi de efect ca imagine, dar nu se susţine în context. Per total  "Dragoste, în patru tablouri",  deşi nu pare finisat , are un fond puternic ancorat în abilităţile şi versatilitatea actorilor. Iar dacă în scenă ar fi fost artişti cu o experienţă scenică mai vastă, spectacolul ar fi putut ajunge de referinţă.  Din păcate, talentul nu poate compensa maturitatea. Din fericire, tinereţea are sclipirile ei.
În fond atâta timp cât pleci acasă cu o senzaţie, produsul a fost de efect. De remarcat că din cei 60 de spectatori prezenţi, un sfert au aplaudat cu sinceritate. Au fost cele mai sincere aplauze pe care le-am auzit la ultimele trei spectacole.