Alegerea unui text de Tudor Muşatescu în repertoriul Teatrului Regina Maria a fost, fără îndoială, un risc asumat. Întâi pentru că Muşatescu, ca şi precedesorul său, I. L. Caragiale, sunt consideraţi, din perspectiva spectatorului contemporan, titani inegalabili ai comediei româneşti, în speţă, şi ai dramaturgiei româneşti în genere, de care te apropii cu sfială şi cu uşoară nostalgie a vremurilor „bune, demult apuse”.

 

Vremuri bune, asociate intrinsec cu „generaţia de aur” a teatrului românesc, şi ea „demult apusă”. Mai apoi, pentru că majoritatea regizorilor care au optat, într-un oarecare azi, pentru nume de referinţă din dramaturgia naţională şi internaţională de secol 19, au mizat pe actualizări, de formă sau de fond, pe reinterpretări, pe schematizări, pe comentariu artistic dificil de lecturat,  în fine, pe experimente şi experienţe mai mult sau mai puţin fericite, inducând un soi de nevropatie care scurtcircuitează bunăvoinţa privitorului.  Nu în ultimul rând,  textul ales, „…Escu”, nu se bucură de aceleaşi reverberaţii emoţionale ca mai celebrul Titanic Vals, deşi îi are în prim plan pe descendenţii funcționarului Spirache Necșulescu, ajunşi acum la maturitate. Publicată în 1933, „…Escu” este o satiră care radiografiază tarele social-politice din perioada interbelică. Ca şi în O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale, campaniile electorale, parvenitismul, ariviția, demagogia şi amorurile desuete alcătuiesc canavaua pe care se ţes conflicte carnaveleşti. Însă realitatea în care îşi ancorează Muşatescu tipologiile denotă o societate căreia fiecare decadă i-a adâncit putreziciunea, aducând corupţia la cote alarmante. La fel ca în zilele noastre.

Fiul cel mic al funcţionarului Spirache Necşulescu, Decebal, îşi doreşte cu orice preţ să ajungă ministru. S-a însurat cu Amelie, fiica unui moşier expropriat (Iorgu Langada), pentru a-şi spăla originile „nesănătoase”, îşi plăteşte socrul să joace brigde şi să-i facă propagandă, se mută de la un partid la altul, după cum îi dictează setea de putere şi Nina, soţia prietenului său, Bebe Damian. Care Bebe, la  rându-i, este îndrăgostit de Amelie. Din suita caricaturilor nu lipseşte Mitza Stamatescu, sora lui Decebal, parvenită graţie mariajului cu generalul Stamatescu, soţul ţinut sub papuc, fiul lor, Platon Stamatescu, Traian Necşulescu, fratele lui Decebal, o lichea care-şi şantajează rudele şi-şi pierde banii la pariuri, dactilografa Mitzi, servitoarea adventistă Ana, agenţii electorali Fane şi Pişlică.

Regizorul Claudiu Goga a optat pentru o montare clasică, păstrând intact textul, cu tot cu franţuzisme, şi demonstrând că mesajul este atât de actual în anul de graţie 2019, când ne pregătim de campanii electorale. Demersul său artistic a fost sprijinit de echipa formată din scenografa Lia Dogaru, care a plasat acţiunea în grădina unei case din înalta societate, neuitând să atragă atenţia, prin amplasarea verticală a unui imens covor cu motive populare româneşti (aceleaşi ca pe şorţul servitoarei Ana), că originile nu pot fi mascate prin titluri şi onoruri. În completare, designerul Amalia Buie şi face designerul Minela Popa  centrează personajele în realitatea anilor ’30, cu tuşe elegante şi discrete. De altfel, sub semnul discreţiei şi al măsurii a stat întreg spectacolul trupei Iosif Vulcan. Or în comedie măsura este cel mai greu de găsit. Claudiu Goga şi-a ales foarte bine distribuţia şi a condus milimetric actorii pe firul roşu al poveştii, şlefuind roluri fără urmă de îngroşală şi kitsch – un alt risc al comediei, mai ales atunci când interpreţii dau viaţă unor caractere. O galerie de portrete emblematice, uşor recognoscibile, ridicole în firescul de a fi, a prins graţie unei echipe al cărei tandem s-a demonstrat funcţional la premieră, prin simbioză actoricească, în tensiune şi energie bine susţinute, fără ieşiri la rampă, cu atenţie spre detaliu, inclusiv în apariţiile de plan secund. Şi tocmai această tensiune a jocului, alături de acurateţea şi onestitatea interpretării, i-a adus spectatorului pofta de râs. Pentru ca întregul oferit de echipă să fie funcţional, fiecare actor din distribuţie a avut misiunea unei evoluţii individuale bune. Şi toate au fost. Impetuos şi convingător Sorin Ionescu în personajul Decebal Necşulescu, un rol început cu vocea uşor prea turată, dar nuanţat adecvat pe parcurs. Un foarte bun rol de compoziţie a realizat Sebastian Lupu, în Iorgu Langada un actor cu soluţii surprinzătoare, verosimile, cu foarte bună mişcare scenică, mobilitate şi expresivitate, un personaj ludic, ritmat, pitoresc. Ireproşabilă Mirela Lupu în rolul dactilografei, domnişoară trecută de prima tinereţe, care cochetează cu Platon Stamatescu, fiul sufocat de o mamă prea posesivă, un rol în care şi-a demonstrat ingeniozitatea George Dometi. Remarcabili Şerban Borda (Bebe) foarte bine nuanţat într-un recital în crescendo, şi Anda Tămăşanu elegantă, rafinată, în Amelie. Ca de obicei, s-au distins remarcabilii registrului comic Petre Ghimbăşan (Generalul Stamatescu) şi Elvira Rîmbu (Mitza Stamatescu, o actriţă care stăpâneşte foarte bine nuanţele). Un rol notabil - Denisa Vlad în Nina, impecabil Alin Stanciu în rolul Traian Necşulescu, iar personajul Adelei Lazăr (servitoarea Ana) a fost, fără îndoială, deliciul spectatorilor. Buni în personaje de coloratură au fost şi Pavel Sârghi (un comisar), Alexandru Rusu şi Eugen Neag (Fane şi Pişlică)  Andrian Locovei (gardianul). Spectacolul beneficiază şi de commenturi regizorale, de la piticii de grădină cu chipuri de politicieni pe care urinează Traian Necşulescu, până la inserţii care ne aduc aminte că pe acest fond uman-corupt a fost posibilă apariţia nazismului.

Era nevoie în repertoriul Teatrului Regina Maria de un spectacol care să aducă publicul mai aproape de comedie, de satiră, de un mecanism al râsului curat şi onest. Eşafodajul însă se bazează pe interpretarea actorilor care, la cel mai mic falset sau alunecare spre şarjă poate dărâma întregul. Până atunci însă, pariul este câştigat.