Care ar mai fi starea vieții literare la noi. În 2018 s-a tranșat ruptura dintre membrii Uniunii Scriitorilor și „douămiiști” (în majoritate în afara Uniunii Scriitorilor; unii „douămiiști”, care contează, primiți în Uniunea Scriitorilor automat după ce au primit premii ale Uniunii Scriitorilor, au demisionat după ce au fost excluși din Uniunea Scriitorilor membri ai conducerii „clonei” Uniunii Scriitorilor conduse de Cristian Teodorescu, apărută surprinzător, în numele… legalizării Uniunii Scriitorilor condusă de N. Manolescu). Poziționarea pro și contra Nicolae Manolescu (reales legal președinte al Uniunii Scriitorilor anul ăsta pentru alți cinci ani, acuzat de autoritarism și de instalare a unui clan în conducerea Uniunii Scriitorilor, care taie și spânzură conform intereselor personale) a deschis noi căi de contestare în interiorul breslei, vorbindu-se de o reformare a Uniunii Scriitorilor din România. Nu-mi dau seama dacă aducerea în fruntea breslei a „grupului de reformă” USR-Teodorescu n-ar însemna altceva decât instalarea unei găști exclusiviste (deocamdată procesele deschise reciproc pentru recunoașterea legitimității aduc mari prejudicii publice scriitorilor în general), care să-și impună propriile hachițe și criterii de selecție. De când a apărut acest „grup de reformă” condus de Cristian Teodorescu-Florin Iaru-Dan Mircea Cipariu nu vedem decât o promovare strictă a membrilor lui (și a simpatizanților lui, care-l contestă pe N. Manolescu) la toate manifestările organizate de el, inclusiv la împărțirea premiilor (săptămânalul Observator cultural a preluat steagul „grupului”; faceți o comparație a nominalizărilor la premiile Observator cultural și a nominalizărilor la Premiile Uniunii Scriitorilor, veți vedea că sunt complet paralele, nu se ating nicăieri; anul ăsta, ca excepție de la regulă, doar Ion Simuț a fost nominalizat în ambele „tabere”; e adevărat, calitatea juriilor la acordarea premiilor atârnă greu în defavoarea unor și altora; ambele premieri sunt viciate de subiectivism conjunctural; prietenii celor din juriu știu de ce, bineînțeles).

S-a ajuns la o situație inadmisibilă, nu se mai premiază valoarea unei cărți, ci autorul (și „tabăra” din care provine). Am considerat că Premiile Uniunii Scriitorilor sunt cele mai importante, de vreo cinci ani nu mai cred asta (se împart doar indulgențe, sunt autori ajunși la o vârstă care sunt răsplătiți pentru serviciile aduse Uniunii Scriitorilor, având funcții în fruntea unei filiale a Uniunii Scriitorilor sau a unei reviste literare, organizatori de tot felul de manifestări pe bani publici, cărora li se premiază cartea să poată să primească indemnizația de merit, de exemplu; sau sunt schimburi de obligații colegiale ale autorilor cu cei din jurii, prin care se premiază reciproc, în timp; cărțile rămân în plan secund, autorul contează; la fel se întâmplă la acordarea premiilor naționale de poezie pentru Opera Omnia, sau la „marile premii” ale festivalurilor organizate de filiale ale Uniunii Scriitorilor și revistele ei literare).

Motiv să anunț că de aici înainte nu voi mai scoate nici o carte, să-mi recapăt independența, să nu mai depind de preferințele, de simpatiile și antipatiile celor din juriu, mereu interesate… Rămân la masa de scris, dar nu mai public nici o carte, îmi voi trăi ultimii ani din viață departe de zbuciumul breslei). La fel, am considerat că Premiile Observator cultural („mărturii ale spiritului tânăr”, în teorie) sunt acordate pe merit, pentru cartea de valoare apărută, fără să țină cont de atitudinile publice ale autorului, pro sau contra-Manolescu — așa a fost până a apărut ruptura între Uniunea Scriitorilor și „grupul de reformă” USR-Teodorescu, când douămiiștii s-au radicalizat; azi, Premiile Observator cultural nu mai reprezintă decât tabăra pusă pe baricada adversă Uniunii Scriitorilor condusă de N. Manolescu. Mai mult decât atât, douămiiștii (în frunte cu Claudiu Komartin) au anunțat că au înscris în această primăvară la Tribunal o Ligă Literară din România (în care sunt incluși, ca fondatori chiar, scriitori care nu mai sunt tineri, excluși din Uniunea Scriitorilor-Manolescu, dar care sunt membri ai „grupului de reformă” USR-Teodorescu), natural, va fi o nouă structură scriitoricească exclusivistă, „a tinerilor”, care va avea revistele ei, premiile ei, criticii ei.

Pe de altă parte, o dată cu Uniunea Scriitorilor (cu criterii de primire ca membru al ei), pe piața literară de la noi există numai Dumnezeu știe câte alte ligi și societăți ale scriitorilor (unele de nivel național, altele de nivel regional) care au reviste ale lor, o sumedenie (apărute pe plan județean pe bani ai consiliilor locale; unele reviste sunt de calitate), au edituri și manifestări literare la care se premiază. Sunt scriitori marginalizați, dacă nu ignorați total de Uniunea Scriitorilor (din păcate, cu prea mulți „amatori”, să nu spun veleitari), care au găsit această formulă de supraviețuire în plan literar. Nimic rău, doar că trăim așa într-o viață literară toxică, conflictuală, plină de frustrări. Nu mai subliniez, legat de Uniunea Scriitorilor, care ar fi ajuns la 2.700 de membri, că zece la sută dintre ei sunt activi, prezenți la manifestări și în reviste literare… Că în rest e numai orgoliu rănit și tristețe.

 

Liviu Ioan STOICIU, câștigător al Premiului Național de Poezie ,,Mihai Eminescu”, 2018