Impozitele şi taxele constituie principala sursă a veniturilor publice, care alimentează bugetul naţional şi bugetele locale şi care exprimă nivelul general al fiscalităţii, variind între 20% şi 50% din Produsul Intern Brut (PIB). Necesitatea impozitelor şi taxelor pentru existenţa statului nu poate fi contestată, dar, pentru a-şi îndeplini funcţiile, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Astfel, în primul rând, trebuie să fie echitabile, adică să se aplice la toate categoriile socio-profesionale şi asupra tuturor averilor şi veniturilor, având la bază principiul justiţiei sociale, fără nici o deosebire de tratament fiscal, în funcţie de mărimea materiei impozabile şi de natura şi provenienţa veniturilor (din muncă, din diverse proprietăţi, din capital etc.). Ţinând, însă, seama de principiul justiţiei sociale, la stabilirea impozitelor şi taxelor pot fi avute în vedere şi alte critetii ca: necăsătorit, căsătorit cu mulţi copii, cu puţini copii, fără copii etc. În al doilea rând, mărimea impozitelor şi taxelor trebuie astfel stabilită încât contribuabilii să le poată achita în mod sigur şi cert la momentul stabilit şi în cuantumul stabilit de organul fiscal, pentru că altfel ar da peste cap acel buget care s-a clădit pe sume incerte şi care nu pot fi încasate la scadenţă. Or se ştie că, pe baza veniturilor de încasat (realizat), se planifică şi cheltuielile bugetare care, de regulă, se efectuează chiar înainte de încasarea în totalitate a veniturilor, ceea ce duce la acel veşnic deficit bugetar. În al treilea rând, activitatea de încasare a impozitelor şi taxelor trebuie să fie economicoasă, adică să nu presupună cheltuieli prea mari, astfel încât partea cea mai mare să poată contribui la creşterea veniturilor bugetare, iar pentru plătitor trebuie să fie comodă şi convenabilă, atât ca metodă de plată, cât şi ca frecvenţă a plăţii, cea mai potrivită metodă fiind aşa-numitul „stopaj la sursă", când impozitele se reţin direct din veniturile contribuabililor (salarii, drepturi de autor, onorarii etc.). În ceea ce priveşte sistemul de impunere, acesta trebuie să fie flexibil, adică adaptabil circumstanţelor mediului economic şi evoluţiei activităţii economice, astfel ca, în situaţii de criză şi recesiune, impozitele şi taxele să nu crească, ci să se micşoreze, pentru a stimula consumul. De asemenea, sistemul de impunere trebuie să fie în corelaţie cu bunăstarea şi condiţiile generale pe care le asigură statul contribuabililor, referitoare la siguranţa locului de muncă, protecţie socială, educaţie, mediu social şi ecologic etc., un sistem fiscal bun fiind acela în care sacrificiul contribuabililor se reflectă în bunăstarea lor, pe baza principiului avantajului social maxim, ceea ce, de regulă, nu se prea întâmplă, statul fiind un „sac fără fund".  În cadrul sistemului fiscal, ponderea cea mai mare o deţin impozitele directe, adică acelea care se aplică direct asupra venitului persoanei fizice sau juridice, asupra averii, asupra circulaţiei averii (vânzări-cumpărări de bunuri imobile, succesiuni, donaţii, tranzacţii la bursă etc.) sau asupra creşterii averii (sporurile de valoare înregistrate de avere de-a lungul unei perioade de timp). Dar, aşa  cum am menţionat mai sus, statul, fiind un „sac fără fund", recurge şi la aşa-numitele impozite indirecte, cunoscute şi sub denumirea de taxe de consumaţie sau accize la diferite produse (alcool, ţuică şi rachiuri naturale, băuturi spirtoase, vinuri, bere, cafea, tutun-ţigări, confecţii din blănuri nobile, mobilier sculptat, articole de cristal, bijuterii din metale preţioase, aparate video, autoturisme, carburanţi etc.). Ele se stabilesc prin aplicarea unor cote variind între 20% şi 185% asupra preţurilor negociate pentru produsele interne sau asupra valorii în vamă, majorată cu taxele vamale aferente, pentru produsele din import. Din categoria taxelor de consum face parte şi „faimoasa" taxă pe valoarea adăugată (TVA) care, în ultimă instanţă, este suportată de consumatorul final, fiind ascunsă în preţul produselor desfăcute în reţeaua cu amănuntul, actualmente TVA-ul fiind de 24%, exagerat de mare, comparativ cu impozitul pe circulaţia mărfurilor, practicat înainte de 1989 (circa 7-8 % la produsele alimentare şi aplicat nu la preţul de vânzare cu amănuntul, ci la preţul de producţie). Aceste taxe de consumaţie (accizele, TVA-ul etc.) influenţează negativ cererea de consum a populaţiei, atunci când sunt prea mari şi, în consecinţă, şi producţia, care va scădea şi ea, iar un nivel ridicat al impozitului pe venituri sau pe profit poate avea ca efect descurajarea nu numai a producţiei, ci şi a investiţiilor. O fiscalitate mare pe veniturile din muncă (salarii) îi determină pe producători să-şi reducă activitatea, să utilizeze munca la negru sau să emigreze în alte ţări cu o fiscalitate mai mică. În schimb, o cotă mai mică de impozit pe veniturile din muncă ar duce la creşterea numărului de salariaţi, adică a masei de contribuabili şi a unui volum absolut mai mare al veniturilor publice, dar şi la reducerea numărului de şomeri şi a eforturilor statului pentru susţinerea acestora pe timpul şomajului.  În concluzie, pârghiile fiscale şi, nu în ultimul rând, sistemul de impozitare, trebuie să fie folosit pentru stimularea performanţelor, pentru declanşarea procesului investiţional, dar şi ca factor reglator în distribuirea echitabilă a veniturilor între membrii societăţii. A nu se uita nici faptul că un buget naţional sau local solid are la bază un sistem de impozitare naţional, bazat pe realitate şi nu pe cifre iluzorii şi irealizabile. Pentru aceasta, însă, ideal ar fi ca cei care se ocupă de stabilirea impozitelor să cunoască „puterea", starea economico-financiară a fiecărui contribuabil, pentru a se evita stabilirea unor impozite a căror realizare-încasare este, din capul locului, nu numai incertă, ci chiar imposibilă. Atenţie, deci, la stabilirea impozitelor şi taxelor.