Nevoit să-şi acopere necesităţile materiale şi spirituale, în continuă creştere şi diversificare, omul a fost şi este obligat să gândească economic, adică să găsească soluţii de rezolvare a ecuaţiei "resurse limitate-nevoi nelimitate", în condiţiile unei "lăcomii" a omului şi ale "zgârceniei" naturii, tot mai accentuate, tot mai pronunţate.

În acest scop, omul recurge la anumite mijloace, modalităţi şi instrumente pentru ca, prin minimum de efort, să obţină maximum de rezultat. De asemenea, în activitatea sa, omul stabileşte o serie de relaţii social-economice, care se modifică în funcţie de schimbările care intervin în volumul, structura şi dinamica resurselor, precum şi a existenţei sociale. Aceste mijloace, modalităţi şi instrumente la care recurge omul pentru a "smulge" naturii cele necesare traiului, precum şi raporturile care se crează (de natură socio-economică) în aceste angrenaj complex, formează mecanismul economic. Se ştie că economia, ca ansamblu agregat, îşi are automatismele ei, fiind capabilă, în anumite limite, să dezvolte şi anumite mecanisme autoreglatoare şi să depăşească "penele" ivite în cale, dar atunci când se împotmoleşte este necesar să intervină-factorul subiectiv (omul) pentru a crea cadrul legislativ necesar derulării fără restricţii a proceselor economice. Statul are rolul de a aduce "corecturile" necesare, impuse de condiţiile concrete existente la un moment dat în economie şi de a combina şi "manipula" în aşa mod elementele componente ale mecanismului economic încât să se poată atinge scopul şi obiectivul stabilit apriori în construcţia unui anumit gen de politică economică.  În funcţie de gradul de libertate pe care îl are omul ca agent economic, pot exista două genuri de mecanisme economice: mecanismul de piaţă (de tip liber) şi mecanismul de comandă (de tip comandat-planificat). Mecanismul de tip liber presupune stabilirea unor raporturi libere şi spontane între agenţii economici, precum şi opţiunea liberă privind mijloacele şi metodele folosite, căile de urmat, domeniile în care vor să acţioneze, modul de conducere a acţiunilor lor etc. Acesta este mecanismul specific economiilor de piaţă, practicat de majoritatea ţărilor lumii şi este susţinut de teoria "ultraliberală" conform căreia economia este supusă mecanismului "autoreglării absolute", iar statul nu are decât rolul unui "paznic" care să înlăture tot ce deranjează libera concurenţă. Mecanismul de tip comandat (de plan sau de "cazarmă") presupune realizarea raporturilor şi orientarea acţiunilor agenţilor economici în mod centralizat şi obligatoriu la nivelul întregii societăţi, folosind, în acest scop, aparatul de stat, al cărui instrument de comandă este planul şi nu libera iniţiativă. Între aceste două extreme mecanismul economic cel mai potrivit îl constituie echilibrul dintre piaţă şi plan, în funcţie de conjunctura, obiectivele prezente şi viitoare, precum şi de filozofia economică şi social-politică adoptată. Teoria ultraliberală a "autoreglării absolute este contrazisă de istoria faptelor economice, locul acesteia fiind luat de teoria neoliberală, care acceptă un anumit grad şi mod de intervenţie a statului în economie, deoarece nu poate fi lăsat totul pe seama legităţilor economice care, uneori, au o acţiune "oarbă", având rol reglator posteriori, adică după ce a avut loc producerea unor fenomene negative, ale căror consecinţe sunt greu de înlăturat.