Pentru contracararea unor fenomene amintite în episodul trecut, tot mai multe ţări cu economie de piaţă recurg la "programarea" economică pe termen mediu şi lung (vezi Europa Occidentală după al doilea Război Mondial), ajungând la concluzia că piaţa şi programarea economică nu se exclud, ci se completează reciproc.

Astfel, informaţiile furnizate de piaţă sunt completate prin studii prospective, elaborate sub formă de scenarii alternative în mai multe variante, din care să se aleagă varianta optimă. Programarea economică are rolul de a stabilii obiective şi priorităţi, precum şi mijloacele adecvate pentru atingerea acestora, iar statul este acela care trebuie să le pună în mişcare, să asigure funcţionarea pieţei şi să-i corecteze deviaţiile, să reglementeze şi să ia măsuri de depăşire a situaţiilor de criză acolo unde libera iniţiativă nu mai poate face faţă. Nu există economie modernă fără piaţă, aşa cum realitatea economică actuală reliefează tot mai mult necesitatea reglerării economice prin programare, piaţa şi programarea devenind două subsisteme de reglare micro şi macroeconomică-complementare. Piaţa are rolul de principal barometru, dar statul de "supraveghetor" care să intervină moderat acolo şi atunci când este nevoie, înlăturând toate barierele din calea mecanismului pieţei, după principiul binelui individual şi public, al redistribuirii veniturilor, spre a asigura minimum de justiţie socială şi pentru a evita decalajul prea mare dintre avere şi poziţie socială, precum şi un climat social şi moral normal. Programarea economică nu este o simplă intervenţie a statului în economie, ci o formă specială (raţională şi coerentă) de politică economică, un factor de antrenare şi mobilizare a tuturor celor care concură la activitatea economică, o formă modernă de conducere în economia de piaţă şi un element activ de reglare a acestuia, cu efecte semnificative. În funcţie de obiectivul propus se poate construi un anumit mecanism economic. Astfel, lupta împotriva inflaţiei se poate duce prin creşterea ratei dobânzii, creşterea fiscalităţii, îngheţarea (nu reducerea) salariilor, controlul strict al emisiunilor monetare etc, în timp ce lupta împotriva şomajului se poate duce prin admiterea unui anumit grad de inflaţie, reducerea ratei dobânzii, ieftinirea creditului, stimularea consumului, încurajarea investiţiilor, stimularea producţiei prin acordarea de stimulente agenţilor economici în anumite faze ale proceselor de producţie, prin aplicarea de facilităţi fiscale, prin credite prefinanţate, prin subvenţii directe şi indirecte etc, toate acestea constituind componenta financiară a mecanismului economic. Componenta principală, însă, a mecanismului economic o constituie mecanismul preţurilor, care constituie un mijloc de cunoaştere a stării mecanismuli economic şi de anticipare a evoluţiei acesteia. Conform acestui mecanism, preţurile se formează liber pe piaţă pe baza evoluţiei raportului dintre cerere şi ofertă, ceea ce nu exclude stabilirea de către producători a unor niveluri de preţuri care să le asigure recuperarea costurilor de producţie şi obţinerea unui profit normal. În concluzie, programarea economică nu neagă rolul determinant al pieţei ca regulator al economiei, ci o completează şi o orientează, în funcţie de obiectivele prezente şi viitoare ale ţării, iar statul este acela care are rolul de a stabili cadrul juridico-administrativ adecvat derulării fără sincope (piedici) a proceselor economico-sociale, precum şi politicile economice cele mai potrivite, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.  În încheiere, mai subliniem şi faptul că în ultimele decenii programarea economică s-a impus tot mai mult în ţările cu economia de piaţă, toate economiile moderne fiind mixte, în cadrul lor coexistând ambele subsisteme: piaţa şi programarea economică, fiecare cu rolul său bine definit şi fără a fi fetişizate.