Informaţiile despre viaţa şi activitatea întâiului mare umanist de origine română, Nicolae Olahus, sunt destul de sumare. Date importante în legătură cu existenţa şi originea românească a acestei personalităţi de talie europeană găsim în corespondenţa sa, în lucrări istorice şi în câteva încercări literare. Nenorocul a făcut ca bogata corespondenţă cu umanişti batavi şi flamanzi să zacă uitată sute de ani în arhiva prinţului Esztérházi, înrudit prin căsătorie cu familia Olahus. Ea a fost publicată abia în 1875, la Budapesta, de către episcopul romano-catolic Ipoly Arnold din Oradea sub titlul: Corespondenţa lui Nicolaus Olahus, secretarul lui Ludovic al II-lea şi al reginei Maria, apoi cancelar al Ungariei, arhiepiscop de Strigoniu şi regent.
Nicolae Olahus s-a născut la 10 ianuarie 1493, la Sibiu, ca fiu al lui Stoian sau Ştefan, descendent din familia domnitoare a drăculeştilor munteni. În împrejurări nefericite pentru ţară, tatăl viitorului cărturar trece munţii în Transilvania, preferând „să ducă o viaţă particulară decât să ajungă domn, să fie expus la nenumărate primejdii şi să fie ucis ca strămoşii săi." (Hungaria, I, cap. XII). Unchiul lui Nicolae, Stanciul, plătise cu capul descendenţa sa domnească. Diploma de reînnobilare prin care N. Olahus va fi ridicat la rangul de baron al Imperiului Habsburgic subliniază cu orgoliu de castă originea sa voievodală: „Tu te-ai prăsit din cei mai bătrâni părinţi ai neamului românesc, având tată pe Ştefan Olahus, bărbatul pre al cărui timp erau încă unii din familia ta prinţii Dachiei munteneşti, ce este acum patria românilor." (Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), Texte alese, Ed. şt., 1964, p. 218).
Învăţătura a început-o la Sibiu, iar la 12 ani, între 1505-1512, îl întâlnim la şcoala capitulară de latină şi greacă din Oradea, cea mai vestită şcoală din Transilvania din acel timp. Oradea, unul dintre primele focare ale umanismului din Europa răsăriteană, dispunea şi de o bibliotecă cu manuscrise valoroase, des cercetată de umaniştii epocii. Se spune că Matei Corvinul (1443-1490), unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, tot de origine română, din Transilvania, avea obiceiul în tinereţe să frecventeze această bibliotecă, situată între zidurile Cetăţii din Oradea. În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Olahus, amintirea şcolii capitulare din Oradea, imaginile îndrăgite ale proteguitorilor care i-au sprijinit studiile, ale diferitelor aşezăminte laice ori eclesiastice transpar de câteva ori în opera sa: „Mai jos, spre răsărit, se află oraşul Oradea, scaunul episcopului, cu o biserică catedrală, cu mormântul Sfântului Ladislau regele, renumit prin minuni, şi al împăratului Sigismund cel Vestit, unde, din aşezământul acestui împărat, se cântă psalmii lui David, ziua şi noaptea, cântăreţii schimbându-se pe rând. Cetatea din acest oraş este strălucită atât prin uriaşa statuie ecvestră, de bronz, a Sfântului Ladislau, cât şi prin măreţia clădirilor pe care le-a ridicat episcopul Sigismund Turza, cel care m-a crescut odinioară pe mine. Dinspre miază-noapte, oraşul cu acest nume e tăiat în două de râul Criş, care ia naştere dintr-un izvor mic din Transilvania, deasupra târgului Hunyod şi cetăţii Sebeş şi care e numit cel Repede sau Iute din cauză că aşa cred, curge repede, cu albia plină, după ce creşte datorită altor multor râuri care se varsă în el." (Nicolaus Olahus, Hungaria, I, cap. XVI). Am avut în mână această carte, am răsfoit-o cu emoţie. Azi se păstrează la biblioteca Queens' College din Cambridge, alături de alte incunabule, scrierile originale ale lui John Milton, care a studiat aici, sau cele 35 de volume ale Enciclopediei lui Diderot. Cartea lui N. Olahus nu este exclus să fi fost recuperată din chilia lui Erasm din Rotterdam, care a slujit câţiva ani la colegiul din Cambridge. Consemnarea lui Nicolae Olahus prezintă un izvor narativ de mare importanţă pentru reconstituirea înfăţişării şi atmosferei culturale medievale a oraşului Oradea. Pomenita statuie ecvestră a Sfântului Ladislau din faţa catedralei, înghiţită de timp, a fost turnată de meşterii Martin şi Gheorghe din Cluj, autorii celebrei statui a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul din curtea palatului regal Hradcany din Praga. Însuşirea temeinică a limbilor clasice în şcoala capitulară din Oradea, cultura solidă asigurată de o programă şcolară avansată au marcat puternic întreaga evoluţie ulterioară a marelui umanist. Cine urmăreşte cu atenţie cursul vieţii şi activităţii sale constată, nu fără surprindere, că itinerarul performanţelor sale intelectuale, cu mici sinuozităţi prin ţări germanice din apusul Europei, începe, de fapt, la Oradea şi se sfârşeşte la Trnava, două oraşe străvechi ale Imperiului Habsburgic. Imediat după absolvirea şcolii capitulare, Nicolaus Olahus este recrutat paj la Curtea lui Ludovic al II-lea, devine secretarul Curţii, apoi curier între regina Maria de Habsburg şi regele Ludovic, în timpul luptei cu turcii de la Mohacs (1526). În urma dezastrului de la Mohacs, Ungaria este transformată în paşalâc turcesc, iar Episcopia catolică din Strigoniu (Esztergom), silită să se transfere peste Dunăre, la Tyrnavia (Trnava de astăzi, la 50 km de Bratislava), pe teritoriu slovac. Impresionat de soarta reginei Maria, umanistul olandez Erasm din Rotterdam scrie un poem, Văduva creştină. Nicolaus Olahus este rugat să-i răspundă şi din acel moment între cei doi umanişti s-a legat o bogată corespondenţă şi caldă prietenie, fără să se fi văzut vreodată.
Întreaga viaţă, înzestrarea naturală, înclinaţia juvenilă spre studiu şi contemplare, serviciile loiale pe la curţile regale, firea paşnică şi dorinţa de desăvârşire intelectuală şi le-a orientat cu tenacitate şi răbdare spre ocuparea unui loc înalt în ierarhia bisericească. Dorinţa i s-a împlinit la 7 mai 1553, când, după o îndelungă aşteptare, e numit arhiepiscop de Strigoniu şi mitropolit primat al Ungariei, cu sediul la Trnava. Aici îşi va da şi obştescul sfârşit şi este înmormântat conform dorinţei proprii în biserica Sf. Nicolae, din Trnava. Pe piatra funerară stă scris un epitaf simplu şi modest, aşa cum s-a străduit să fie întreaga sa viaţă demnă, bogată în fapte umanitare, cinstită şi milostivă: „Conditur hoc moriens tumulus Nicolaus Olahus/ Qui praesol vivens Strigoniensis erat" (Zace-n mormântul acesta îngropat Nicolaus Olahus/ Care-n Strigoniu trăind, fost-a episcop).
Din numeroasele acţiuni de binefacere, de ridicare culturală şi desăvârşire spirituală, prin şcoală şi religie, posteritatea recunoscătoare reţine cu deosebire contribuţia lui Nicolae Olahus la reorganizarea învăţământului în Ungaria de pe teritoriul de astăzi al Slovaciei. Dacă ar fi trăit în Transilvania sau în oricare dintre provinciile multietnice ale Imperiului Habsburgic, ar fi luat aceleaşi măsuri de reformare a învăţământului în limbile naţionale.
„Împrejurarea că el şi-a desfăşurat activitatea departe de patria străbunilor săi - explica istoricul I. Lupaş într-o conferinţă despre N. Olahus, ţinută în Aula Universităţii din Bratislava, la 2 mai 1938 - nu e izolată, ci poate fi considerată ca un fenomen frecvent în trecutul poporului românesc, care e bogat în asemenea personalităţi. Ei nu au găsit condiţii prielnice în patria lor, însă cu roadele muncii lor au contribuit la ascensiunea altor popoare." (Ion Lupaş, Cuvânt înainte la Şt. Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Aninoasa - Gorj, Ed. Ram, 1939). După conferinţa amintită, ziarul Prager Presse în numărul său din 5 mai 1938 scria că ierarhul care-şi doarme somnul de veci în catedrala Sf. Nicolae din Tyrnavia a reuşit să întemeieze încă din secolul XVI „o colaborare culturală între români şi slovaci". Întreaga activitate de mitropolit primat a lui N. Olahus s-a desfăşurat pe teren slovac, integrat încă din secolul X în Regatul ungar, ca după dezastrul de la Mohacs să devină spaţiul de refugiu al nobilimii şi al celor mai înalte cercuri eclesiastice maghiare.
Înfrângerea de la Mohacs a lăsat urme adânci nu numai în viaţa politică, ci şi în domeniul cultural, spiritual şi moral. Şcolile inferioare episcopale, capitulare şi mănăstireşti, singurele existente pe atunci în Ungaria, au încetat să mai funcţioneze. Universităţile intitulate „Studia Generalia" sau „Academii", întemeiate de Ludovic cel Mare, la Pécs, în 1367; de Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol IV, la Buda, în 1388 şi „Academia Istropolitana" din Bratislava, înfiinţaţă de Matei Corvin la 1467, n-au supravieţuit cu mult mai mult decât întemeietorii lor.
Prima preocupare a lui N. Olahus după numirea sa ca arhiepiscop, la 7 mai 1553, a fost reforma şcolilor din Trnava, pe care le modernizează şi le adecvează cerinţelor timpului. De un real folos în această acţiune i-a fost amintirea prestigioasei şcoli capitulare din Oradea, pe care el o absolvise, şi experienţa bogată acumulată în Ţările de Jos, unde, prin contactele cu profesori umanişti de frunte, a avut posibilitatea să cunoască programele şi organizarea şcolilor medii şi superioare din Occident.
În Ungaria, pe vremea aceea, singura şcoală de oarecare valoare pentru studiile catolice era cea de la Trnava, devenită de 10 ani sediul episcopal. În 1554, Nicolaus Olahus reorganizează această şcoală şi din propriile sale mijloace sporeşte subvenţiile pentru întreţinerea profesorilor, întemeind mai târziu şi un fel de internat pentru preoţi. Mitropolitul din Trnava dă o direcţie umanistă nouă şcolii bisericeşti, sprijinind catolicismul, periclitat de Reformă, prin mijloace paşnice, persuasive, umane, lipsite de fanatism sau practici inchizitoriale, chiar dacă i-a adus pe iezuiţi în ţară. Învăţământul, în afără de religie şi exerciţii spirituale, consta, după noul sistem umanist, din studiul părţilor gramaticii latine, în toate componentele sale: prozodie, ortografie, etimologie, compoziţie, mergând până la retorică şi poetică. A fost introdusă şi citirea clasicilor, explicarea şi învăţarea lor. Dintre poeţi îi citeau pe Vergiliu şi Horaţiu, pe Ovidiu, afară de poemele lascive, şi Terenţiu. Pentru lecţiile de retorică erau selectaţi Cicero şi Quintilian, iar dintre istorici erau preferaţi T. Livius, Salustius şi Caesar. În afara disciplinelor umaniste se învăţa şi aritmetică, noţiuni de astronomie şi geometrie. Se exercitau, de asemenea, dialectica şi polemica.
În şcoală erau primiţi elevi şi de altă limbă decât cea maghiară pentru a nu fi siliţi să meargă la învăţătură în străinătate, cum făceau mulţi dintre reformaţi. Când, în 1559, reînfiinţează la Trnava şcoala capitulară ce funcţionase înainte la Esztergom, Olahus dispune ca unul dintre magiştri să fie slovac. El decide, de asemenea, ca fiecare paroh din Ungaria să angajeze câte un învăţător care să-i înveţe pe copii scrisul, cititul şi cântările bisericeşti, conştient de importanţa şcolii în răspândirea obiceiurilor catolice şi combaterea protestantismului.
Pentru întărirea bisericii catolice şi a autorităţii papale, N. Olahus i-a adus pe iezuiţi în ţară din noul ordin întemeiat în 1534 de călugărul spaniol Ignaţiu de Loyola, cărora le-a încredinţat misiunea de recatolicizare. În 1561 înfiinţează pentru ei un impozant colegiu, cu internat, un fel de preparandie pentru preoţi, cu gândul să fie transformat în universitate, după cum dovedesc statutul şi programa acestei şcoli. Lăcaşul a fost construit pe cheltuială proprie. O spunea o inscripţie din 1562 de pe un perete din curtea interioară a internatului. N. Olahus s-a străduit din răsputeri să consolideze poziţia colegiului iezuit şi să ridice şcoala din Trnava la rangul de „Studia Generalia" sau „Academie". Ca încoronare a activităţii sale pe tărâmul învăţământului, la 19 mai 1566, înfiinţează la Trnava cel dintâi seminar teologic din Ungaria, conceput ca şcoală superioară, pentru care a construit şi un local special. Printre primii lectori ai Seminarului N. Olahus l-a numit pe canonicul Mikulas Telegdi, om învăţat, predicator excepţional, de numele căruia se leagă prima tipografie din Trnava. Un incendiu pustiitor din 1567, care a distrus o bună parte din Trnava, printre care şi Colegiul iezuit, i-a făcut pe călugării din „Compania lui Isus", care de la început au avut de înfruntat mari greutăţi financiare, să părăsească pentru câţiva ani Trnava, spre regretul protectorului lor, care după câteva luni a închis şi el ochii, lăsând seminarul abia înfiinţat în grija altor fruntaşi ai bisericii.
Clădirea seminarului teologic, renovat în stil renascentist, se mai păstrează şi astăzi, integrată în complexul de clădiri ale Universităţii ca monument de arhitectură. Ea adăposteşte expoziţia permanentă Istoria culturii cărţii de pe lângă Muzeul Slovaciei de Apus din Trnava, unică în felul ei în Slovacia, cu exponate de mare valoare istorică şi culturală. Expoziţia dispune de o bibliotecă de peste 40.000 de volume. O listă a cărţilor tipărite la Trnava între 1578-1777, alături de publicaţii în limba latină, slovacă, maghiară, germană, înregistrează şi două cărţi tipărite în limba română.
Eforturile lui N. Olahus de a conferi şcolii sale umaniste statut de universitate le-a realizat ceva mai târziu urmaşul său Peter Pázmány, mare orator religios, originar din Oradea. Universitatea din Trnava a fost inaugurată la 13 noiembrie 1635, sub mecenatul generos al arhiepiscopului Peter Pázmány cu două facultăţi clasice: filozofie şi teologie, la care s-au adăugat în 1677 dreptul şi în 1769 medicina, prima facultate de medicină din Europa Centrală. Odată cu clădirea universităţii, tipografia şi internatul s-a construit şi o splendidă biserică a universităţii (iezuită sau arhiepiscopală), prima biserică în baroc timpuriu din Centrul Europei. Fiind unicul oraş universitar din ţară, lăcaş al muzelor şi înţelepciunii, Trnava avea temeiul să-şi anexeze cu mândrie apelativul de Athenă a Ungariei.
În 1777, Universitatea din Trnava şi instituţiile ei, inclusiv biblioteca, sunt transferate la Buda. Academia regală, o combinaţie redusă a facultăţii de filozofie şi drept, care avea să consoleze universitatea pierdută, s-a mutat în 1784 la Bratislava. În 1820 se mută şi Arhiepiscopia cu întregul corp de călugări şi, drept urmare, strălucirea de altă dată a Trnavei începe să apună, devenind un oraş periferic.
Prin contribuţia sa la reorganizarea şi dezvoltarea învăţământului, N. Olahus s-a înscris cu litere de aur în istoria culturală a Slovaciei din vechea Ungarie. Cu mulţi ani înainte, primul mare umanist de origine română, Nicolaus Olahus, a preconizat un model de integrare multiculturală ce rivalizează cu integrarea europeană de astăzi. Cercetătorul slovac, doctor în teologie Vojtech Bucko apreciază că: „Dacă cineva de la noi a înţeles importanţa şcolii, acesta a fost desigur Olah. Lui trebuie să-i fim recunoscători că încă din timpul său Trnava a devenit un centrul cultural. El a organizat învăţământul din Trnava şi l-a perfecţionat pe cel preoţesc, astfel încât Trnava a devenit un model de organizare a şcolilor pentru alte oraşe. Aşa se explică şi faptul că tipografia din Trnava a fost printre primele din Slovacia, care puţin mai târziu, alături de Universitatea din Trnava, a devenit un focar al artei şi ştiinţei din Slovacia. (Vojtech Bucko, Mikulas Olah a jeho doba, 1493-1568, Bratislava, 1940, p. 171-172).
„În secolul al XVI-lea - apreciază cu obiectivitate doi cercetători maghiari - reprezentantul cel mai tipic al ideii de popularizare şi de democratizare a culturii maghiare este un român: episcopul şi, mai târziu, primatul Nicolae Olahus, care e cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria." (H. Körösy, L. Szábó, Az elemi népoktatás enciklopédja, partea a II-a, p. 273). O atât de prodigioasă activitate, dar mai ales roadele care s-au ales de pe urma sa, a făcut ca reşedinţa lui episcopală să fie considerată „Mica Romă". Trnava datorează această demnitate, în primul rând, activităţii culturale şi religioase a mitropolitului N. Olahus.
Chiar dacă unele cărţi, articole sau enciclopedii „uită" sau neglijează să amintească originea românească a marelui umanist, nu se poate tăgădui că prin întreaga sa activitate Nicolae Olahus aparţine istoriei şi culturii ţării de adopţiune. Dar nu este mai puţin adevărat că viitorul om politic, şef al bisericii şi promotor al învăţământului în Ungaria, nu şi-a negat niciodată apartenenţa la cultura şi spiritualitatea românească. Însuşi numele Olahus (Valahul), de care nu s-a lepădat niciodată, nu e o simplă poreclă, ci indică, în convingerea lui, o legătură de neam şi de cultură cu „ţara părintească" sau „ţara străbunilor". N. Olahus a fost un reprezentant tipic al spiritului românesc şi, când Erasm din Rotterdam îi face favoarea scriindu-i: „Olahus - în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei", savantul flamand caracteriza sufletul românesc în ce are el mai bun şi mai statornic: prietenia, omenia, generozitatea, caracterul său paşnic, dornic de cultură şi de progres.