Ce sunt clișeele culturale? Sunt exprimări stereotipe, golite de sens, care intervin supărător de frecvent în comunicarea publică, scrisă sau vorbită. Sunt ele nocive sau benefice? Nu ne grăbim să răspundem categoric. Pot fi nocive, dacă nu spun nimic semnificativ. Dar pot fi benefice, dacă ne ajută să găsim calea spre adevărul ascuns. Pot fi un detector de prostie sau un detector de comori, pentru cine știe să le citească semnele.

Două tipuri de discurs ascultăm la aniversările eminesciene: cel mai frecvent era până de curând unul liric și bombastic, festivist, cu accente naționaliste; alternativ, a apărut și discursul temperat, raționalist, chiar demitizator, cu accente pe resursele europene ale eminescianismului, ca reacție la festivismul exaltat. Ele există, amândouă, și în critica literară (de unde provin, de fapt), nu numai în discursul public ocazional.

Ce cuvinte ne vin imediat în minte când vorbim despre Eminescu? Sunt multe expresii încetățenite prin școală sau prin presă, nu neapărat perimate, dar formule de-a gata: Luceafărul poeziei românești, geniul izvorât din popor, poetul naturii și al dragostei, publicistul conservator, românul absolut, poetul național - și multe altele, cărora nu le cunoaștem originea, dar uneori nici înțelesul. Dacă vorbim despre ele, despre aceste locuri comune, nu cumva cădem în principala eroare: aceea de a devia de la opera poetului, pentru a vorbi despre cum a fost el înțeles de-a lungul timpului? Nu e un păcat atât de mare, pentru că, în fond, tot despre Eminescu vorbim și atunci când îl căutăm printre clișee. Nu o să fac aici un inventar al lor (sunt multe), ci o să amintesc numai câteva mai relevante.

Ce spune formularea „Eminescu, Luceafărul poeziei românești”? Las deoparte istoria ei, fiind atestată pentru prima dată în articolul unui jurnalist uitat, articol scris în iunie 1889, chiar la moartea lui Eminescu (internetul ne ajută să găsim repede documentul). Formularea s-a perpetuat. Astăzi este evitată cu grijă de către cei mai mulți vorbitori. Expresia nu vrea să spună doar că Eminescu este autorul marelui poem romantic Luceafărul, ci și că Eminescu este unic, strălucitor, reperul nostru de orientare în spațiul cultural universal, steaua călăuzitoare, un punct cardinal în haos, cum ar spune Nichifor Crainic. E o rezonanță afectivă patetică în această idee, exploatată până la epuizare.

 

Poetul național

Este subtitlul capitolului pe care i-l dedică G. Călinescu în monumentala sa Istorie din 1941. Consacrarea ideii o dăduse Titu Maiorescu, încă din timpul vieții scriitorului. G. Călinescu arată foarte convingător că opera eminesciană își trage sevele lingvistice și tematice din toată istoria literaturii române de până la el, așa cum din opera lui izvorăsc toate marile tendințe ale literaturii române de după el. Eminescu este sinteza spiritului românesc și într-un sens mai concret și mai organic: el adună, în istoria sa biografică, geografică și simbolică, resurse de pe întreg pământul românesc, de folclor, de tradiții spirituale, de viziune filosofică, de limbă română cizelată, de construcție politică a unui popor de la daci și romani până la Ștefan cel Mare și contemporanii poetului junimist. Moldova, Bucovina, Basarabia, Ardealul și Muntenia compun o ființă spirituală totalizatoare în Eminescu. Ideea stă în centrul istoriei literaturii române a lui G. Călinescu și nu poate fi evitată, banalizată sau boicotată. Manualele au preluat-o pe bună dreptate.

Înaintea lui G. Călinescu, Nicolae Iorga exprimase aceeași idee când afirmase că Eminescu este „expresia integrală a sufletului românesc”, într-un text din 1929. Naționalismul patetic al altor cugetători despre importanța poetului își are sorgintea aici, ca, de pildă, credința răspicată a lui Octavian Goga că „Eminescu este și rămâne cea mai strălucită încarnație a geniului românesc. (...) Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate atributele ei logice”. Aceasta este tonalitatea oricărui discurs festivist, căruia Iorga, Goga sau Călinescu îi dau tonul și tot la ei se găsesc argumentele.

Nu suntem departe, deși e, totuși, alt palier ideologic, de considerarea lui Eminescu ca o valoare supremă, intangibilă, o chintesență a românismului, reper absolut – pentru legionari. Există o carte cu acest titlu Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului românesc, bazată pe exaltarea naționalistă. Să o trecem la capitolul „curiozități”. Încă un pas în această direcție de sublimare a fost făcut de cei care au cerut la un moment dat ca Eminescu să fie sanctificat. Propunerea de canonizare datează din 2010 (referința există pe internet) și a fost făcută patriarhului Daniel de o așa zisă Ligă a Scriitorilor (azi dispărută), diferită de Uniunea Scriitorilor. Propunerea a fost ignorată. Să o trecem și pe aceasta la capitolul „curiozități”. Ortodoxismul poetului este mult supralicitat într-o astfel de viziune, care ignoră celelalte componente ale religiozității sale (magia, politeismul, budismul, creștinismul), o viziune ce ar putea fi caracterizată mai degrabă de un sincretism religios.

Eminescu – un sfânt, iată o altă fabulație eretică, ce parcurge etapele unei gândiri necritice, care îl vede pe Eminescu în ipostaza lui Hyperion din Luceafărul, pentru a-l substitui apoi, radical și purificat, cu însuși Demiurgul. Nicolae Manolescu, străin de orice mistificare, a arătat foarte bine că Eminescu adună în simultaneitate toate ipostazele din poem, fiind în același timp și în egală măsură Cătălin, Cătălina, Hyperion și Demiurgul, ca voci lirice ale aceleiași conștiințe.

Absolutizarea ideii de unic poet național, într-un fel de superlativ, exaltat, i-a deranjat pe unii critici mai temperați. Relativizarea a venit timid, în sensul că Eminescu nu este unica expresie a spiritului național, care e mult mai complex, alcătuit și din alte resurse, clasice sau moderne. G. Călinescu însuși îl proclamase și pe Ion Creangă scriitor național. Calea a fost deschisă spre a îmbogăți perspectiva, întâi cu ceilalți scriitori reprezentativi din secolul al XIX-lea, apoi cu posteritatea eminescianismului, identificabilă în opera marilor noștri scriitori moderni: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu. Ecouri ale poeziei lui Eminescu se găsesc și în poezia lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. Nu doar eminescienii contează, ci și ceilalți, mai puțin sau deloc eminescieni, cum ar fi Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, numiți și ei scriitori naționali, ca o formă de elogiu suprem. Prin urmare, Eminescu este poetul național printre alți scriitori naționali. Nu i se aduce nicio scădere dacă e considerat o stea dintr-o constelație națională mai complexă și mai diversă.

 

Geniul romantic

Caracterul excepțional al personalității eminesciene este dat de genialitatea de tip romantic. O viață scurtă, trăită intens, în umbra fatalității, dramatizată de iubiri eșuate și de permanenta amenințare a morții marchează un destin nefericit. Amorul a fost pentru el un lung prilej pentru durere. Eminescu a avut o tinerețe tumultuoasă, sfidătoare, iluminată de un demon al exprimării precipitate și memorabile, cum au avut și alți romantici europeni, sfârșiți în deceniile al treilea sau cel mult al patrulea de viață: englezii Shelley și Byron, germanul Novalis, italianul Leopardi, rușii Pușkin și Lermontov, francezul Rimbaud, americanul Edgar Poe. Toți au murit tineri. Aceasta e familia sa de spirite. În raport cu ei este considerat ultimul mare romantic european, iarăși cu un clișeu evocabil și discutabil.

Istorie profundă, magie, religie sincretică și filosofie sumbră concură la realizarea unei viziuni cosmicizante despre o lume himerică aflată pe buza prăpastiei. „Vis al morții eterne e viața lumii întregi” – afirmă necreștinește un vers din Împărat și proletar, meditația finală, a Cezarului pe malurile Senei. Nu viața e eternă, ci moartea. Punând alături și ideile din Rugăciunea unui dac sau suferința sublimată din Oda în metru antic, s-a spus pe bună dreptate că aici se găsește în embrion filosofia lui Cioran.

 

Omul deplin al culturii românești

Afirmația a fost pusă în circulație de Constantin Noica într-o carte din 1975 și a dobândit rapid o mare notorietate. Formula deplasează accentul de pe geniu, ca ființă excepțională, pe om, ca ființă responsabilă pentru construcția de sine. Ce vrea să spună Noica prin această expresie personală? Că Eminescu nu este un Luceafăr, nu este un astru cosmic intangibil, nu este un geniu irațional, ridicat deasupra oamenilor, ci un om ca toți oamenii, dar unul cu voință intelectuală neobișnuită, un om realizat în deplinătatea facultăților sale de cunoaștere rațională, un om împlinit prin toate potențialitățile sale. E o diferență considerabilă de a înțelege o personalitate excepțională ca un posibil model cultural, nu ca un geniu imposibil de urmat, irepetabil prin definiție. Algoritmul său de viață și de cunoaștere este oferit ca exemplu omului obișnuit, oricărui tânăr cu aspirații intelectuale și artistice, ca o formă de pedagogie superioară.

●

Clișeele spun ceva ce am uitat sau tindem să uităm, ele gândesc fără noi. Rău este când nu ne mai dăm seama ce vrem să spunem cu ele și devin niște automatisme culturale uzate. Ele pot fi de folos numai dacă știm să arătăm ce se ascunde în spatele aspectului lor obișnuit. Recomandarea ar fi să evităm clișeul ca formă de superficialitate și să căutăm gândul de profunzime, conexiunile realizate de ramificațiile unei simple banalități.