... fir călăuzitor prin labirintul istoriei antice desprins din ghemul alcătuit dintr-o vastă bibliografie biblică, istorică, cultural-științifică. Curiozități de felul acesta și alte tablete de terapie culturală care vor urma, izvorâte din nevoia omenească de cunoaștere, fac parte dintr-o carte în curs de elaborare intitulată Istoria lumii repovestită pentru copii care, în aceste vremuri de nefericită pandemie și izolare socială, poate suplini temporar și eficient profesorul de la catedră.  

Continentul nostru se numeșe Europa după numele fiicei regelui fenician Agenor și Telephasei, care au avut patru copii. Fenicia era o veche regiune din Asia de sud-vest ce cuprindea Levantul (Israelul de astăzi, Palestina, Iordania, Siria și Libanul), Turcia și Mesopotamia dintre Tigru și Eufrat, de pe actualul stat Irak. În cărțile de istorie și geografie teritoriile acestea se mai numesc Orientul Apropiat sau Orientul Mijlociu, pentu a-l deosebi probabil de Orientul Îndepărtat, de Japonia și China din același continent asiatic. Palestinienii, iordanienii, sirienii, libanezii din zonele actuale ale unui îndelung conflict nu știu probabil, altminteri ne-ar cere sprijinul, că Levantul are aceeași rădăcină și face parte din aceeași familie de cuvinte cu românescul elev, de la latinescul levante - care se ridică sau „soare răsare”. De aici derivatele sinonimice înalt, ridicat, nobil, sublim sau (când este vorba despre stil) plin de rafinament, ales, îngrijit, așa cum ar trebui să fie toți elevii care trec prin școală. Fenicia, cap de pod între Asia și Europa, este considerată pe bună dreptate un leagăn al culturii și civilizației mondiale alături de Mesopotamia, Egipt, Israel, Grecia antică.    

Legenda spune că Zeus, transformat într-un taur alb, ar fi răpit-o pe Europa și a dus-o în insula Creta la confluența Mării Egee cu Marea Mediterană. Acolo i-a dăruit trei fii: pe Minos, Rhadamanthus și Sarpedon. Fratele Europei, Cadmos, pornește în căutarea surorii sale, dar e sfătuit de oracolul de la Delphi să n-o mai urmărească, ci să fugărească o junincă și acolo unde aceasta va cădea de oboseală să întemeieze o cetate. Este vorba despre cetatea Teba din Beoția grecească, diferită de cea egipteană, devenită ulterior cetatea nefericitei familii a Labdacizilor, a lui Oedip rege și urmașilor săi, Iocasta, Eteocle, Polinice, Antigona, Ismena. Se spune despre legendarul Cadmos că ar fi dăruit grecilor scrierea, una dintre marile achiziții ale culturii și civilizației antice, care a favorizat comunicarea și legătura între generații. Istoria politică și culturală a Europei începe în insula Creta (secolul XV î. e. n.) aproximativ când unii istorici spun că, puțin mai târziu, profetul Moise se pregătea să iasă din robia Egiptului și să se îndrepte spre Țara Făgăduinței, Canaan, după numele nepotului lui Noe, fiul lui Ham. Insula era locuită de filisteni, de origine anatoliană (Turcia asiatică de astăzi), dar au fost izgoniți de triburile grecești ale dorienilor pe țărmurile vechiului Canaan, care a luat numele de Palestina. Regele cretan Minos, ca să nu împartă tronul cu frații săi, cere ajutor zeului mărilor Poseidon, care face să iasă din apele mării, la porunca lui Minos, pentru a câștiga încrederea supușilor săi, un taur de o frumusețe neobișnuită, cu promisiunea că-l va sacrifica apoi în cinstea zeului. Minos nu se ține de cuvânt, taurul îi pustiiește țara, iar soția acestuia Pasiphae nutrește o pasiune nefirească față de taur, din împreunarea cărora se va naște Minotaurul, creatură fabuloasă, jumătate om, jumătate taur. Minos reușește să închidă făptura în castelul regal din Cnossos, nu departe de capitala Heraclion, construit de arhitectul Daedalus cu interioare în formă de labirint, de încăperi și galerii încurcate în așa fel încât cel care intră să nu mai poată ieși. Cu timpul centrul lumii cretane sau minoice se va muta în partea peninsulară a Greciei, în Peloponez, în cetățile Micene, Sparta, dar și Atena din provincia Atica. Într-una dintre numeroasele confruntări și expediții împotriva Atenei, fiul lui Minos, Androgeus, este ucis, dar atenienii sunt înfrânți și siliți să plătească un tribut anual de șapte tineri și șapte tinere drept hrană pentru Minotaur. Egeus, regele cetății Atena, își trimite fiul Teseus să ucidă Taurul lui Minos. Neînfricatul Tezeu intră în labirint, ucide taurul și cu ajutorul unui fir călăuzitor al Ariadnei, fiica lui Minos, care se îndrăgostise de el, reușește să iasă din labirint pe unde a intrat, izbăvindu-i astfel pe atenieni de sângerosul tribut, numai că, la întoarcere, uitând să arboreze steagul alb al victoriei, tatăl Egeus, de necaz, se aruncă în marea care-i poartă numele. De altfel, în limba greacă veche egea însemnă capră, animal obișnuit prin părțile locului.

Se vorbește frecvent despre protocronisme europene ale vechii culturi grecești și, într-adevăr, în Europa, după numele fiicei regelui fenician Agenor, grecii au fost protocronici, adică primii în timp în toate domeniile vieții politice, sociale, economice, cultural-științifice. Dacă ar fi să ne referim numai la scrierile artistice, literatura greacă începe brusc cu două capodopere, Iliada și Odiseea de Homer, secolul VIII î. e. n., când abia se întemeia Roma (753 î. e. n.). Cugetarea filozofică se întemeiază tot în colonii grecești din Asia Mică și Grecia Magna, care cuprindea și sudul Italiei. De la începuturile ei filozofia o ia pe două căi, idealistă și materialistă, după cum la baza lumii se punea un element primordial de natură ideală sau materială. Idealiștii consideră că la baza lumii stă Ideea, o formă abstractă, pură, dată  odată pentru totdeauna, model desăvârșit al tuturor lucrurilor de mai târziu. Pentru materialiști elementul primordial l-ar constitui aerul, focul, pământul sau un element nedefinit. În secolele V și IV î. e. n., perioadă considerată de aur a cugetării grecești, s-au afirmat Socrate, Platon, Aristotel, aproape contemporani cu Confucius din China și budismul indian. Înainte de creștinism, prima traducere a Vechiului Testament, baza traducerilor Bibliei de mai târziu în toate limbile europene, latine, slave etc., a fost din ebraică în limba greacă comună. Dacă ar fi să dăm crezare lui Cicero (106-43 î. e. n.), cel mai mare orator latin, elocința și oratoria s-au înfiripat din plăcerea înnăscută a sicilienilor, aparținători atunci Greciei Magna, de a vorbi mult, frumos și convingător. Desigur că la baza oratoriei stau alte cauze de natură politică, juridică, publică, cetățenească. Dimineața poeților și a poeziei lirice, apoi a celei epice s-a arătat tot în cetățile grecești. Tragedia (Eschil, Sofocle, Euripide), drama, romanul au fost create în spațiul cultural și geografic al Greciei vechi.

La capătul acestor consemnări privind protocronismele europene ale culturii și literaturii vechi grecești se pune în mod firesc întrebarea: În ce au fost grecii primii în timp? Răspunsul este fără ezitare, în toate, limbă, scriere, cultură, civilizație, de unde și importanța acestui fir călăuzitor prin labirintul istoric al Geciei antice. Am putea concluziona, având în vedere evoluția ulterioară a istoriei lumii, că întreaga spiritualitate europeană se arcuiește pe două coloane, Platon și Hegel, grecească și germană. Scriitorul iluminist german Goethe din același secol al Luminilor cu Hegel, autorul poemului dramatic Faust, care a făcut pact și cu Diavolul numai să poată patrunde sensul existenței, recomanda ca model de viață omul grec: „Toată lumea să fie, în felul său, un grec, dar să fie!”.                                

Nouă, românilor, ne place, mai ales de la cronicarul Grigore Ureche încoace, să spunem că „Noi toți românii de la Râm ne tragem”, uitând adesea că, la rândul lor, romanii se trag de la legendarul Eneas, de origine nobilă, zeiască, supraviețuitor al războiului grecilor cu Troia. Cine dorește să-și reactualizeze cunoștințele despre istoria Europei antice în expresie literară are la dispoziție cele trei epopei, Iliada și Odiseea, de Homer, și Eneida, de Vergilius, în versuri, cu prozodia și metrica originală. Cei mici le pot citi într-o formă simplificată, repovestite în proză pentru copii. Foarte pe scurt, firul legendar și istoric al evenimentelor se desfășoară în felul  următor: Într-una dintre numeroasele confruntări și rivalități între cetățile grecești, Paris, fiul lui Priam, regele Troiei, de cultură grecească, precum și insula Creta, o răpește pe Elena, soția regelui Spartei, Menelau. În ajutorul său sar fratele Agamemnon, regele Micenei, viteazul Ahile și iscusitul Ulise sau Odiseus, din insula Itaca. După un prelung război de zece ani, Ulise are ideea construirii unui cal de lemn în pântecele căruia să se ascundă cei mai vajnici luptători. Troienii, crezând că e un dar de la zei, îl introduc în cetate, dar ostașii coboară și distrug Troia. Hector, conducătorul troienilor, fiul lui Priam, e ucis de Ahile, răpus, la rândul său, de o săgeată a lui Paris în călcâiul vulnerabil. Paris va fi și el apoi ucis de săgeata înveninată a unui grec. Vrednicul fiu al lui Ahile, dar mai crud decât acesta, Pyrrhus, îl ucide pe regele Priam, aruncă de pe o stâncă înaltă pe Astyanax, fiul lui Hector, iar pe soția acestuia Andromaca o ia ca pradă de război. Menelau și Elena se întorc în Sparta, iar Ulise sau Odiseus, care a dat și numele epopeii Odiseea, se reîntoarce în Itaca, unde îl aștepta credincioasa Penelopa și fiul Telemah, plecat în căutarea tatălui, după cum aflăm dinr-o scriere de mai târziu a francezului Fenelon, Rătăcirile lui Telemah, fiul lui Ulise. Eneas, supraviețuitor al războiului troian, căsătorit cu Creusa, fiica lui Priam și soră cu Hector, era fiul zeiței Afrodita cu muritorul Anchises, este protejat de aceasta, fiindcă i-a fost predesinat, întocmai ca primilor patriarhi biblici, să întemeieze o nouă țară și un nou popor. După șapte ani de peregrinări, pe Creusa o pierde în împrejurări miraculoase, tatăl moare și umbra sa ajunge în Câmpiile Elizee, iar Eneas și fiul Ascanius ajung la țărmurile Italiei, în Latium. Aici se luptă cu căpetenia rutulilor, Turnus, pentru mâna fiicei regelui Latinus, Lavinia, în cinstea căreia întemeiază orașul Lavinium. Fiul său Ascanius întemeiază cetatea Alba-Longa. Al unsprezecelea rege din Alba, Procas, a avut doi fii: Numitor și Amulius. Numitor este înlăturat de fratele său, dar fiica lui Numitor, Rheia Silvia, dă naștere la doi gemeni: Romulus și Remus, avându-l ca tată pe zeul războiului Marte. De frică să nu fie detronat, Amulius dă ordin să fie aruncați în Tibru. Sunt salvați și crescuți de o lupoaică. Nepoții se răzbună pe Amulius, restabilindu-l la domnie pe bunicul Numitor. Cei doi frați au părăsit Alba și au întemeiat cetatea Roma pe locul în care, după o întrecere cu arcul între cei doi frați, a ajuns săgeata lui Romulus.                                                                             

Ceea ce am dorit să demonstrăm poate fi verificat într-o vastă bibliografie de specialitate, parcursă și trăită parțial și de noi. În împrejurări favorabile, ca membru al unui grup parlamentar de prietenie cu Turcia, am făcut o vizită Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, pe care îl prețuiam foarte mult pentru universalismul său religios și creștinismul de toate cultele. Am vizitat apoi situl arheologic de la Troia, pe numele grecesc Ilion, de unde și titlul epopeii lui Homer Iliada (Odă, cântec pentru Ilion) din apropierea orașului turc Cianakkale, de unde păstrez și acum, ca într-un muzeu sau arhivă de suflet, ghiduri, pliante, fotografii, amfore, brelocuri, amulete și alte podoabe, inclusiv o statuietă din lemn a calului troian.