Revista Familia va apărea din ianuarie 2021 într-o formulă editorială reînnoită, avându-l ca redactor-șef interimar pe prozatorul Mircea Pricăjan. Am susținut și susțin în continuare necesitatea ca revista să aibă un alt program decât cel vechi, axat de astă dată pe atenția sporită față de public și pe promovarea literaturii tinerilor din generația celor de 40 de ani (în articolul pe deplin favorabil ideii de schimbare Proiectul cultural al unei reviste reînnoite).  Având în vedere criza de public a revistelor literare, speranța stă într-o îndreptare programatică a atenției spre cititori și curiozitățile lor de lectură. Revista Familia trebuie să încerce o altă formulă publicistică, mai dinamică, adaptată la vremurile descentrate cultural pe care le trăim. Se vor publica numai textele comandate – acelea care corespund unei intenții de sumar. Noul redactor-șef, pe care l-am recomandat cu căldură acum 17 ani pentru primirea în redacție, iar acum pentru învestirea în funcția de conducere, a promis că va face tot posibilul pentru a atrage atenția pieței. A contactat colaboratori tineri cu care să poată face față acestei provocări. Foarte activ, a dobândit încrederea mediului cultural cu care a pactizat și căruia i-a promis întinerire pe toate planurile. Premisele sunt îmbucurătoare. Cred că va reuși o lansare de succes a noii serii, dacă nu se va împiedica în propriile orgolii administrative (vedem imediat despre ce e vorba).

 

Redacția actuală: trei sau patru,-n mal, pescari

Fiind o instituție finanțată și administrată de stat, mai precis de Consiliul Județean Bihor (CJB), prin intermediul Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor (BJB), ea trebuie să respecte regulile domeniului public, inclusiv în privința personalului angajat. Aceste reguli pot fi un impediment pentru o restructurare precipitată, după dorințele noului șef. Redactorii care sunt transferați la BJB, în conformitate cu organigrama aprobată de CJB în 15 decembrie 2020 de cinci posturi, ca departament nou la BJB, trebuie să îndeplinească condițiile stabilite de lege și de hotărârea CJB. S-a constatat că aceștia sunt: Mircea Pricăjan, Alexandru Seres și Ion Simuț – toți trei cu studii superioare, plus secretarul de redacție Miron Beteg, cu studii medii. Cazul lui Ioan Moldovan, fost director, și cazul lui Traian Ștef, fost redactor-șef, sunt constatate ca incompatibile cu transferul la BJB, din motive mai complicat de explicat aici. Situația este relativ clară administrativ, deși în decembrie fostul director a declarat, fără nicio analiză prealabilă, postul meu trecut la reducere. Deci, în noua redacție, din ianuarie 2021, sunt patru posturi transferate la BJB, mai rămâne un post vacant (din cele cinci aprobate de CJB), rezervat însă până la ocuparea prin concurs a postului de redactor-șef. Acesta ar fi, în rezumat, filmul transferului revistei ca departament la BJB, din perspectiva organigramei.

Între timp, în cursul lunii ianuarie 2021, redactorul-șef interimar Mircea Pricăjan a întreprins o serie de acțiuni benefice pentru viitorul revistei, după cum a declarat în presa locală: a gândit noua structură publicistică a revistei, a îmbunătățit aspectul grafic, a căutat colaboratori, a făcut promisiuni încurajatoare, a creat o așteptare favorabilă pentru noua revistă – ceea ce e cât se poate de lăudabil.

Duminică seara, 24 ianuarie, îi trimit și eu articolul unui colaborator extern despre romanul unui tânăr scriitor și totul pare în regulă, până când îl rog pe mail să-mi spună când e viitoarea ședință de redacție. Îmi spune că va fi luni, 25 ianuarie 2021, nu-mi spune ora și locul, dar adaugă că ar vrea să fie prezentă numai redacția actuală, fără mine, adică cei trei crai de la asfințitul vechii serii: Beteg, Pricăjan, Seres. Îmi dau seama că e vorba de o neînțelegere (refuză să accepte că sunt patru posturi transferate și ocupate, nu trei) sau e vorba de un refuz programatic, cu un anume tâlc. Comunicarea pe mail se suspendă, fără nicio explicație suplimentară.

 

Strict autentic! Cum înlături un intrus?

Mă lămuresc luni, 25 ianuarie, ora 13, după ce ni se face instructajul de protecția muncii ca viitori angajați ai BJB. Într-o discuție la secret, îmi spune cu o mânie mocnită, cu o dușmănie temperată ce răzbate prin ochii înroșiți, că prezența mea în redacție îi încurcă planurile de întinerire grabnică. (Nu spune nimic de Seres, născut în 1957, care e un optzecist modest, din generația mea; nu spune nimic de Beteg, un scriitor nouăzecist, cam la 50 de ani, nedezvăluit deocamdată suficient ca scriitor; eu, numai eu sunt piedica revoltătoare în calea îndeplinirii planului său.) Discursul fostului meu student în fața profesorului său e din ce în ce mai vehement, stânjenitor de jignitor. Dacă nu renunț la calitatea de redactor, într-o formă sau alta, dacă nu plec, pur și simplu, cât mai curând, va fi nevoit să plece el. Și nu va pleca oricum, ci cu toată revista, pentru că a înscris marca „Revista Familia” pe numele lui la OSIM. E, deci, o proprietate personală. Surpriză! Lovitură de teatru! Noul redactor șef joacă tare! Am înțeles imediat gravitatea situației. Dacă nu plec eu din redacție, dispare revista Familia. (Ar fi trebuit să fie o glumă, dar nu era.) Cine ar vrea să o editeze de acum încolo, fără el, nu ar putea să o facă decât adoptând o altă variantă de titlu. Era clar. Revista Familia nu mai e un bun public.

 

Revista Familia – marcă înregistrată. Pe numele cui?

Eu cred că Mircea Pricăjan a procedat bine înregistrând marca „Revista Familia” pe numele lui. Va avea un instrument infailibil de luptă, pentru a-i convinge pe alții de seriozitatea intențiilor lui. Cineva ar putea zice că asistăm la furtul unei mărci de patrimoniu cultural național. Nu e un furt, dacă ne gândim că această marcă nu aparținea legal nimănui, pentru că nu era înregistrată la OSIM. În 1965, când a făcut să apară revista Familia într-o serie nouă, regimul comunist a furat un bun privat, care a fost proprietatea lui Iosif Vulcan, și a făcut din el un bun public. (Și seriile interbelice ale lui M.G. Samarineanu au preluat cu seninătate marca revistei Familia.) Mircea Pricăjan face astăzi gestul invers. Transformă un bun public, care este revista Familia, într-un bun privat. Numai că nu este moștenitorul de drept al lui Iosif Vulcan. (Nici M. G. Samarineanu nu fusese.) Am putea discuta și dacă nu este vorba aici de un caz de privatizare frauduloasă, una dintre multele care s-au întâmplat în România. Atâta doar că, în acest caz, există o miză materială foarte mică, dar o miză simbolică foarte mare. (De pildă, această situație de proprietar al unei scene culturale îl poate face pe Mircea Pricăjan, prin influența pe care o dobândește, unul dintre cei mai importanți scriitori ai generației lui, ceea ce nu a fost până acum, ca modest redactor.)

 

Patron la stat

Depinde, mai departe, cum se vor comporta CJB și BJB, ca finanțatori. CJB deține instituția, dar nu și marca. Poate interveni o înțelegere între părți, un contract de comodat, un parteneriat public-privat. Mircea Pricăjan poate deveni un fel de patron la stat, dacă CJB consimte să editeze o marcă privată (Revista Familia), pe care proprietarul o poate retrage oricând, dacă nu-i convine ceva în comportamentul finanțatorului. Practica șantajului discret poate fi eficientă, pentru ca Mircea Pricăjan să obțină tot ce dorește. Iată câteva împrejurări ușor exploatabile, previzibile: 1. Dacă nu mă puneți redactor șef definitiv, nu interimar, printr-un concurs formal, îmi iau marca „Revista Familia” și plec; sau 2. Dacă nu-l puneți redactor pe cutare sau dacă nu-l dați afară pe cutare, îmi iau jucăriile și plec; sau 3. Dacă nu îmi dați atâția bani pentru colaboratori, pentru activități colaterale (deplasări, festivaluri, premii etc.), pentru tiraj mărit, îmi iau marca și plec. Deci, CJB și BJB vor fi continuu șantajabile, dacă nu-și recuperează acest bun simbolic care este revista Familia sau dacă nu găsesc o formă de înțelegere care să tempereze asemenea abuzuri, absolut previzibile. Precedentul există în felul în care mi-a cerut să plec. Îl prezint ca pe o curiozitate, ca pe un simptom a ce se întâmplă. Nu revendic nimic (nici măcar dreptul meu legitim de angajat), nici nu protestez. Mircea Pricăjan afirmă tot timpul că are mână liberă de la președintele CJB. Numai că deocamdată nu se află în deplinătatea proprietății sale private, care e marca „Revista Familia” nu și instituția cu angajații ei, care se subordonează CJB și BJB. Privatizarea e parțială și doar formală, însă intră în conflict cu posibilitatea finanțării de la stat, până nu intervine un contract între părți.

E ceva rău în acest sens al lucrurilor? Poate că nu. Statul se dovedește din ce în ce mai neputincios în privința dinamizării activității culturale. Zeci de reviste finanțate degeaba de la buget moțăie, nederanjate de un public interesat. Privatizarea culturală ar fi o soluție (dacă cineva are bani de pierdut sau de investit), acolo unde se poate aplica și unde există sau vor exista inițiative în acest sens. Vă amintiți cum pleda un prim-ministru, în primii ani după 1990, să vindem întreprinderile de stat pe un leu? Putem proceda așa cu revistele care și-au pierdut publicul? Rezultatul e, oricum, previzibil, similar cu destinul fabricilor pustii date pe nimic unor profitori. Cele mai multe reviste vor dispărea. Dar poate că din o sută de reviste culturale finanțate de la buget, câteva vor supraviețui șocului, dacă se vor trezi, după 30 de ani, că trăim într-o economie de piață, căreia nu i te poți sustrage nepedepsit.

 

Colaborarea PNL-USR în cultură

Mircea Pricăjan (apropiat al USR şi al mişcării #Rezist) ) a înțeles foarte bine că nu ești liber decât dacă ai firma ta. Deocamdată, dobândirea mărcii nu e decât un prim pas. Dar, dacă e suficient de inteligent și abil, ca un adevărat userist, care îl poate păcăli pe un liberal, se poate comporta ca și cum ar fi deja proprietar. Redactorul-șef are (crede că are!) libertatea să facă ce vrea el: să dea afară pe cine vrea, să angajeze pe cine vrea, să scoată tirajul dorit, să inițieze colaborările dorite și să le plătească după bunul plac – cu condiția minimală să păstreze aparențele legalității de la stat. O singură problemă ar fi: comportamentul discreționar al unui privat (care face ce vrea în firma lui) este finanțat în totalitate de la stat: salariile redactorilor, tipărirea revistei, plata colaborărilor, expedierile prin poștă. Dar și asta se rezolvă, când PNL și USR-PLUS se află în coaliție la guvernare. Poate că Mircea Pricăjan e un salvator pentru revista Familia, salvând ce se mai poate salva din România, cum îl îndeamnă numele partidului său.

 

Sfântă tinerețe culturală

Concluzia? Vineri, 29 ianuarie 2021, mi-am prezentat demisia de redactor la revista Familia, ca urmare a presiunii psihologice exercitate de redactorul șef interimar Mircea Pricăjan de a elibera postul în vederea ocupării lui de către un tânăr (motivația este menționată în demisia prezentată la secretariatul BJB). Oricum, contractul meu de angajat (pe un post obținut în urma unui concurs) expira în cursul acestui an, dar redactorul șef nu mai avea răbdare. Epurarea naturală nu-l satisfăcea. A purificat redacția, cu o voință fermă, rămânându-i alături doi „tineri” cu părul alb (ca și mine), jurnaliști scăpătați (Beteg și Seres), mari speranțe pentru literatura viitorului. Faptul că aș fi fost singurul critic din echipă (un avantaj, cred eu) nu mai conta. Numele meu este, probabil, incongruent cu formația de deschidere a noii serii. Virulența cu care redactorul-șef a respins participarea mea la proiect este semnificativă (nu mi-a îngăduit nici participarea la ședința de redacție și mi-a comunicat că nu mă va trece în caseta redacțională a primului număr).

Am fost foarte încrezător în reușita acestui proiect al noii reviste Familia. Încerc să rămân în continuare optimist, deși unul dintre gesturile întemeietoare (acela de a-mi cere să plec urgent de la revistă) mi se pare dubios și simptomatic pentru ce va urma. Prietenul meu șantajist, fostul meu student, colegul meu de redacție tăcut și molcom, prozatorul Mircea Pricăjan nu are decât o singură șansă: succesul. Îi doresc să-l dobândească și-l voi susține pe mai departe, deși, probabil, nu-și dorește. Datoria față de revista Familia, ca față de un bun național, mă obligă.

Nu știu dacă vom vorbi în continuare de „revista lui” sau de „revista noastră” (revista unei comunități culturale). Eu cred că ambele variante sunt bune, deși pariez cu seninătate pe prima: revista lui Pricăjan. O voi însoți de la distanță cu un spirit critic vigilent și exigent.