Nu de puţine ori, în practică, mai precis în sala de judecată ne întâlnim cu situaţii în care persoane fizice sunt executate silit şi aceştia vin şi evidenţiază judecătorului care judecă litigiul, faptul că ei nu au avut niciun fel de raport juridic cu creditorul care a iniţiat executarea silită, ei contractând cu diferite instituţii bancare.

 Astfel de ipoteze din punct de vedere juridic întâlnim în momentul în care avem de-a face cu instituţia juridică a cesiunii de creanţă.

 Această instituţie juridică este reglementată în cadrul Codului civil, de la articolul 1566 până la articolul 1592.

Noţiunea juridică a cesiunii de creanţă este definită de către legiuitor la articolul 1566 Cod civil, unde se evidenţiază faptul că „Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ”.

Aşadar, în cadrul contractului de cesiune de creanţă avem trei părţi implicate, creditorul cesionar (cel care cumpără creanţa), creditorul cedent (cel care vinde creanţa) şi debitorul cedat (cel căruia îi incumbă sarcina de executare a obligaţiei).

e remarcat faptul că cesiunea de creanţă poate să aibe un caracter oneros ori poate să aibe un caracter gratuit (articolul 1567 aliniatul 1 Cod civil).

Contractul de cesiune de creanţă transmite creditorului cesionar o serie de drepturi, după cum subliniază legiuitorul în cadrul Codului civil, la articolul 1568, unde se evidenţiază faptul că – „Cesiunea de creanţă transferă cesionarului: a)toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; b)drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate”.

 Cu privire la forma contractului de cesiune de creanţă, trebuie menţionat faptul că legiuitorul nu instituie o regulă privind formalismul acestuia, ci în cadrul articolului 1573 alinatul 1 Cod civil se evidenţiază – „Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului”.

 Aşadar, pentru încheierea unui contract de cesiune de creanţă este suficient o forma normală a contractului – înscris sub semnatură privată, şi cel mai important încheierea contractului de cesiune de creanţă nu trebuie să fie adusă la cunoştinţa debitorului cedat.

 De aici şi acele situaţii la care am făcut referire anterior la începutul articolului, în care debitorii erau executaţi silit de alte entităţi juridice decât cele cu care au încheiat contractele de credit, fără ca ei să fi cunoscut vreodată transferul creanţei.

  Mai mult, legiuitorul evidenţiază – „Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului”.

  Aşadar, deşi avem trei persoane asupra căruia contractul de cesiune de creanţă produce efecte juridice, el este semnat doar de către două părţi.