Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, mai precis 1 octombrie 2011, o serie de contracte care nu erau reglementate în legislaţia civilă anterioară, ci în cel mai fericit caz aveau o reglementare specială, fie au dobândit o reglementare legală, fie au fost actualizate şi introduse în cadrul unui singur corp legislativ.

Este şi cazul contractului de transport, care nu avea o reglementare cuprinsă în cadrul vechiului Cod civil, efectele acestuia erau reglementate prin normele cu caracter general cuprinse în cadrul vechiului Cod civil şi principiile de drept privat. În actualul Cod civil este reglementat pe larg contractul de transport, de la articolul 1955 până la articolul 2008, atât în ceea ce priveşte transportul de bunuri, cât şi în ceea ce priveşte transportul de persoane şi bagaje. Definiţia acestuia este reglementată în cadrul articolului 1955 din  Codul civil şi, după cum au intuit şi cititorii noştri, este una clară, mai precis o persoană, fie că este juridică sau fizică, denumită transportator, ce se obligă să transporte bunuri, persoane ori bagaje dintr-un loc în altul, în schimbul unuie sume de bani denumită preţ.

Definiţia legală nu prezintă elemente de noutate, justiţiabilul într-o anumită măsură ar putea să redea conţinutul noţiunii contractului de transport chiar fără să citească definiţia dată de către legiuitor, însă textul legislativ prezintă unele elemente de noutate.

Astfel, spre deosebire de regulile generale în materia probaţiunii, contractul de transport se probează nu prin înscrisul care să constate conţinutul contractului, ci prin anumite înscrisuri care constată anumite efecte ale contractului, după cum stabilesc prevederile articolului 1956 Cod civil, contractul de transport se dovedeşte prin orice fel de document de transport (de exemplu biletul de călătorie ori foaia de parcurs). Acesta este un element de noutate, deoarece în materia probaţiunii funcţionează principiul legal conform căruia existenţa unui contract nu poate să fie dovedită decât cu înscrisul care constată conţinutul acestuia. De asemenea, tot ca element de noutate avem prevederile articolului 1966 Cod civil care vin şi evidenţiază faptul că expeditorul are obligaţia de a ambala bunurile transportate în mod corespunzător în funcţie de natura acestora şi modul de transport, acesta fiind ţinut răspunzător faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ambalării necorespunzătoare ori defectuoase a bunurilor transportate. Cu titlu de principiu, transportarul are obligaţia reglementată în mod legal de a transporta bunurile predate de către expeditor până la destinaţie, fără ca legiuitorul să instituie vreo excepţie – articolul 1968 Cod civil. Astfel, odată acceptate condiţiile de efectuare a transportului, transportatorul are obligaţia de a preda bunurile la locul şi în condiţiile fixate prin contract, chiar dacă intervin situaţii care să îl impiedice să efectueze transportul (de exemplu, defectarea vehiculului cu care se efectuează transportul).