În data de 4 septembrie 2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat Decizia în cauza C 489/23, prin care a instituit o serie de principii direct aplicabile în materia rambursării costurilor asistenței medicale transfrontaliere, prin raportare la interpretarea prevederilor cuprinse în cadrul Directivei 2011/24/UE, mai precis articolul 7, alineatul 7 și a Regulamentul (CE) nr. 883/2004, articolul 20, alineatele 1 și 2.
Suprainstanța europeană a trebuit să raspundă la două întrebări preliminare adresate de către instanța de judecată națională, care vor fi analizate în mod seprat pe parcursul a două articole în cadrul prezentei rubrici, mai precis:

-    Prima întrebare - dacă legislația europeană se interpretează în sensul că se opun unei reglementări care condiționează automat rambursarea cheltuielilor efectuate de persoana asigurată în mod obligatoriu în statul membru de reședință de o evaluare medicală efectuată de către un cadru medical ce furnizează servicii medicale în sistemul de asigurări de sănătate din acel stat și de emiterea subsecventă a unui bilet de internare de către acesta, fără a fi permisă depunerea de înscrisuri medicale echivalente emise de instituții medicale din sistemul privat de sănătate, chiar și în situația în care internarea a avut loc și serviciul medical a fost prestat în alt stat membru decât cel de reședință al asiguratului?

Cu privire la prima întrebare adresată de către instanța națională, CJUE a stabilit faptul că  reglementarea națională analizată care îi impune persoanei asigurate, în vederea rambursării costurilor asistenței medicale transfrontaliere, să se supună unei evaluări medicale efectuate de un medic din sistemul public de asigurări de sănătate al statului membru de afiliere și finalizate prin emiterea de către medicul respectiv a unui document care autorizează internarea acestei persoane, reprezintă un obstacol în calea principiului liberei prestări a serviciilor, încălcând legislația europeană.
Pentru a ajunge la această concluzie, CJUE a evidențiat faptul că legislația națională poate să conțină prevederi legale prin care să se instituie ca și condiție pentru decontarea serviciilor medicale, cea a unei evaluări medicale a persoanei asigurate în statul membru de afiliere de către un medic care face parte exclusiv din sistemul public de sănătate sau de asigurări de sănătate din acest stat membru, finalizată prin emiterea de către medicul respectiv a unui document care autorizează internarea acestei persoane.
Însă, o astfel de reglementare națională constituie un obstacol în calea principiului libertății prestări  serviciilor medicale, atunci când, deși nu împiedică în mod direct prestarea de servicii medicale într un alt stat membru, ea are un efect descurajant asupra recurgerii la servicii medicale transfrontaliere.
Or, această condiție, evidențiată anterior, impusă de către legislația națională exact acest efect îl produce, descurajând pacientul român să recurgă la servicii medicale transfrontaliere, întrucât i se solicită ca acesta să beneficieze de un bilet de trimitere emis de către un medic din țară.