Săptămâna aceasta vom proceda la abordarea unui subiect delicat în materia drepturilor conferite de către legiuitor, pacienţilor, deci implicit analizarea unor prevederi legale cuprinse în Legea 46 din 2003.

Astfel, vom aborda problema dreptului la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă privată a pacientului. Conform articolului 21 din Legea 46 din 2003, principiul legislativ în această materie este faptul că „Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia”.

De asemenea, o altă prevedere legală care protejează dreptul la confidenţialitate şi viaţă privată a pacientului este cuprinsă în cadrul articolului 22 Legea 46 din 2003: „Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres”.

Aceste prevederi legale, deşi sunt binevenite, oferind o protecţie destul de ridicată a datelor care vizează informaţiile şi viaţa privată a pacientului, nu sunt suficiente, întrucât ajungem să avem o protecţie împinsă la absurd. Această concluzie este susţinută de faptul că, în eventualitatea nefericită în care pacientul decedează, rudele nu au posibilitatea să primească informaţiile privind tratamentul aplicat acestuia şi nici operaţiunile de natură medicală efectuate asupra acestuia, ele fiind nevoite să apeleze la instituţii ale statului (parchet, instanţe de judecată care au dreptul de a solicita aceste informaţii) pentru a obţine foile de observaţie medicale întocmite. Aceasta se datorează unei carenţe legislative, care nu enumeră rudele pacientului, printre persoanele care pot să beneficieze de informaţiile medicale ale acestuia după deces, ori în ipoteza existenţei unei imposibilităţi medicale de exprimare a consimţământului. Cu toate acestea, legiuitorul a avut grijă să reglementeze furnizarea acestor informaţii către alţi furnizori de servicii medicale (ca să fim înţeleşi, nu condamnăm această reglementare, ci spunem că putea să fie mai bună) – „În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie” (articolul 23 Legea 46 din 2003).

Trebuie să fim corecţi şi să menţionăm faptul că la articolul 24 din Legea 46 din 2003 se reglementează dreptul pacientului de a menţiona pe „anexa la foaia de observaţie clinică generală o persoană care să aibă acces deplin, atât în timpul vieţii pacientului, cât şi după decesul pacientului, la informaţiile cu caracter confidenţial din foaia de observaţie”, însă acest drept ar trebui să fie însoţit şi de o obligaţie a personalului medical de a aduce la cunoştinţa pacientului acest drept.