Realitatea socială și economică ne arată de multe ori faptul că, raporturile juridice care se nasc între subiectele de drept, fie că acestea sunt persoane fizice, fie că acestea sunt persoane juridice, sunt de o complexitate ridicată și nu de multe ori ceea ce reprezenta o simplă obligație, de fapt, dă naștere unui set de drepturi și obligații reciproce interdependente.

Este și cazul dreptului de retenție, un drept care este reglementat de legislația civilă în cadrul Codului civil, care oferă o definiție legală cuprinsă în cadrul articolului 2495 – „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”. Analizată fiind această definiție legală observăm faptul că, vorbim despre incidența/existența dreptului de retenție, într-un anumit raport juridic clar determinat de către legiuitor. Mai precis, vorbim inițial despre un raport juridic în care o persoana fizică/juridică deține un bun pentru o anumită perioadă de timp, iar acel bun nu îi aparține, adică titularul dreptului de proprietate asupra acestuia este o altă persoană fizică/juridică, alta decât cel care îl deține. Corelativ dreptului de a deține bunul, care de cele mai multe ori s-a născut în baza unei relații juridice contractuale, există și obligația de a preda bunul deținut, către proprietarul acestuia (creditorul obligației de predare a bunului) la solicitarea expresă. Însă, această obligație de predare a bunului deținut, poate să fie refuzată de către deținător, într-o ipoteză reglementată expres de către legiuitor, mai precis atât timp cât proprietarul nu îl despăgubește pe deținător cu suma de bani care reprezintă – „cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”. Trebuie mențioant faptul că acest drept de retenție, adică dreptul oferit de către legiuitor deținătorului bunului, de a refuza predarea bunului, de a reține bunul ca și o formă de garanție, până ce proprietarul care îl solicită, nu plătește toate sumele de bani care au fost suportate de către deținător, nu este un drept absolut, ci același legiuitor oferă o serie de ipoteze în care el nu poate să fie exercitat, mai precis: dreptul de retenție nu poate să fie exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită – art. 2496 alin. 1 Cod civil; dreptul de retenție nu poate să fie exercitat dacă deținerea este abuzivă ori nelegală – art. 2496 alin. 1 Cod civil; dreptul de retenție nu poate să fie exercitat dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită – art. 2496 alin. 1 Cod civil; dreptul de retenție nu poate să fie exercitat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege – art. 2496 alin. 1 Cod civil.