Acum câteva săptămâni, arătam în cadrul unui articol faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia cu numărul 7 din 11 februarie 2019, soluţiona definitiv problema apărută în practică cu privire la admisibilitatea cererilor fundamentate pe Legea dării în plată, formulate de către debitorii supuşi unei executări silite, în cadrul căreia imobilul ipotecat fusese adjudecat.

După cum ne amintim, instanţa supremă pronunţând o soluţie obligatiorie în sensul: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii”.

Între timp, la data de 5 martie 2019, a fost şi publicată motivarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, numărul 175 din 5 martie 2019, iar în cadrul prezentului articol vom aborda principalele argumente folosite de către instanţa supremă în considerentele hotărârii judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a evidenţiat faptul că: „în Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 28 februarie 2017, instanța de contencios constituțional a reținut că legiuitorul a recurs la o ficțiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit”, precum şi faptul că: „Curtea a mai considerat că legea a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit”.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă a apreciat faptul că: „dreptul de a cere să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului, care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat și nu este condiționat de stadiul în care se află executarea ori de forma executării silite care se continuă contra sa”.

Cu titlul de măsură impusă de către instanţa supremă, aceasta a dispus: „Cu ocazia examinării unor asemenea cereri, instanțele naționale se vor conforma celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 și Decizia Curții Constituționale nr. 329 din 10 mai 2018, urmând să verifice măsura în care sunt îndeplinite condițiile impreviziunii”.