Relativ neobservată a trecut una dintre ştirile cu impact juridic pentru justiţiabil şi care timid a fost avută în vedere de unele publicaţii media, însă mai mult în mediul virtual decăt în mediu audiovizual, mai precis face referire la faptul că a fost publicată Legea 52 din 2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Aşadar, într-un final, actul normativ de modificare a Legii dării în plată a fost promulgat de către preşedintele României după un parcurs sinuos, în cadrul căruia a intervenit inclusiv Curtea Constituţională, care a declarat ca fiind neconstituţională o modificare anterioară.

Cu toate acestea, în prezent Legea 52/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României cu numărul 386 din 13 mai 2020 şi a intrat în vigoare din data de 16 mai 2020.

Legiuitorul în această variantă nouă modificată a Legii dării în plată defineşte noţiunea de impreviziune ca fiind îndeplinită în ipoteza în care „pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit”.

Cu menţiunea faptului că pentru a se calcula procentul de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit (articolul 4 aliniatul 1 indice 1 litera  Legea 77/2016).

O a doua situaţie în care legiuitorul apreciază existenţa impreviziunii este ipoteza în care „pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă” (articolul 4 aliniatul 1 indice 1 liera b Legea 77/2016).

De remarcat faptul că articolul 8 aliniatul 5 din vechea Lege a dării în plată are o noua configuraţie, în cadrul căreia se evidenţiază faptul că „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”.

Însă ceea ce este încurajator pentru justiţiabili care au fost executaţi silit şi au rămas fără casele care au fost vândute la preţuri derizorii, iar executările silite continuă pentru sume care niciodată nu vor putea fi stinse, aplicându-se dobânzi penalizatoare exorbitante, este faptul că se instituie o prezumţie în favoarea acestor debitori cu privire la existenţa impreviziunii: „Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat” (articolul 8 aliniatul 5 Legea 77/2016).