Având în vedere contextul actual al relansării procedurilor de dare în plată, prin raportare la ultima hotărâre pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit faptul că „art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credit  pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii”.

Tot mai actuale au devenit discuţiile cu privire la noţiunea de consumator şi felul în care aceasta se interpretează de către instanţele de judecată. Existenţa consumatorului în persoana reclamantului debitor, care solicită instanţei de judecată să procedeze la stingerea creditului prin intermediul procedurii dării în plată, este absolut necesară în condiţiile în care avem în vedere prevederile articolului 1 aliniatul 1 Legea 77 din 2016, conform cărora „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor”.

De asemenea, conform articolului 4 aliniatul 1 litera a din Legea 77 din 2016 se stabileşte faptul că „Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială”.

Conform prevederilor legale, mai precis articolul 2 aliniatul 1 Legea 193 din 2000, „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit într-o decizie de speţă faptul că „la paragraful 36 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională”.

Aşadar, vorbim despre existenţa unui consumator doar în momentul în care creditul a fost contractat strict pentru a satisface nevoile persoanele ale acestuia şi nu în momentul în care creditul a fost folosit pentru activitatea profesională desfăşurată de către acesta.