O problemă majora cu care se confruntă sistemul judiciar în prezent ţine de volumul mare de muncă transpus în dosare multe înregistrate pe rolul instanţelor de judecată.

 

De cele mai multe ori, cererile de chemare în judecată, în mare parte sunt respinse ca fiind nefondate, dacă este să analizăm strict statistic, soluţiile pronunţate de către instanţele de judecată, dar problema care trebuie să fie analizată nu ţine de faptul că soluţia este una negativă pentru reclamant, ci, nu de puţine ori, acţiunile introduse de către reclamanţi au un caracter şicanator.

Astfel, de acţiuni civile, nu fac altceva decât să consume resursele financiare şi umane ale sistemului judiciar, întrucât şi aceste dosare trebuiesc să fie  soluţionate şi presupun alocarea unor astfel de resurse.

Un mecanism care poate să descurajeze introducerea de acţiuni civile cu caracter şicanator sunt cheltuielile de judecată ale părţii adverse – onorariu avocaţial care se achită şi care poate să îmbrace două forme – onorariu fix achitat la începutul litigiului şi onorariu de succes, care se achită la finalul litigiului în condiţiile în care dreptul clientului a fost protejat cu succes.

La data de 20 aprilie 2026, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus prin Decizia pronunţată în cadrul procedurii Recursului în interesul legii, cu nr. 7 din 2026 – „Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind următoarea problemă de drept: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 451 – 453 din Codul de procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate să fie obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părții care a câștigat procesul?”

La o primă analiză, s-ar putea ajunge la concluzia, greşită, de altfel, că Instanţa Supremă a blocat acţiunile prin care partea care căştigă litigiul poate să recupereze onorariul de succes achitat.

Analizate fiind considerentele Deciziei RIL 7/2026 se observă, însă, următorul raţionament folosit de judecători – „instanţele au considerat că, în măsura în care onorariul de succes a fost convenit în mod transparent, dovedit şi apreciat ca rezonabil faţă de complexitatea litigiului şi activitatea desfăşurată de avocat, acesta putea fi avut în vedere, total sau parţial, la stabilirea cheltuielilor de judecată.” – paragraf 53.

Aşadar, se continuă de către Instanţa Supremă, „aceste soluţii nu reflectă interpretări antagonice ale normelor legale prevăzute de art. 451-453 din Codul de procedură civilă, ci aplicarea aceloraşi criterii legale la situaţii de fapt diferite” – paragraf 54.

Concluzia fiind: 1. „Evaluarea posibilităţii acordării cheltuielilor de judecată presupune, în mod necesar, o analiză circumstanţiată, dependentă de particularităţile fiecărui litigiu, neputând fi redusă la o regulă abstractă şi uniformă aptă de dezlegare pe calea recursului în interesul legii” şi 2. astfel de acţiuni nu prezintă probleme juridice cu privire la admisibilitatea acestora – paragraf 56.