Una dintre problemele de actualitate, atât anterior perioadei pandemice, în perioada pandemiei cât şi în prezent, problemă care va fi şi pe viitor de o importanţă tot mai mare pentru justiţiabil, ţine de exercitarea dreptului la sănătate şi în mod explicit de accesul justiţiabilului la medicamentele de care are nevoie.

În cadrul prezentului articol vom analiza o decizie de speţă pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care ţine de exercitarea dreptului la sănătate.

Astfel, la originea deciziei de speţă este cererea formulată de către reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, prin care aceasta a solicitat pe cale de ordonanţă preşedinţială (adică în procedura de urgenţă) obligarea pârâţilor să-i asigure, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN), până la soluţionarea definitivă a dosarului pe fond, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Instanţa supremă a constata faptul că - „reclamanta a probat aparenţa de drept, depunând acte medicale din care rezultă că a fost diagnosticată cu atrocitom şi a urmat de-a lungul anilor diverse linii de radioterapie şi chimioterapia cu TEMOZOLOMIDĂ, dar cu toate acestea s-a înregistrat o progresie a focarelor tumorale preexistente, începând din octombrie 2020. Faţă de ineficienţa tratamentului anterior urmat, medicul curant a recomandat tratamentul cu Bevacizumab (Avastin), medicament care, deşi este inclus pe Lista medicamentelor compensate, potrivit Ordinului comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, este decontat doar pentru alte indicaţii terapeutice, iar nu pentru afecţiunea de care suferă intimata-reclamantă - astrocitom”.

Înalta Curte a reţinut că în sarcina statului revine o obligaţie de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, obligaţie la care face referire şi jurisprudenţa CEDO în materie, aceasta apreciind a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament, deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate.

Considerăm extrem de importantă motivarea instanţei supreme, care a avut în vedere durata îndelungată din punct de vedere birocractic pentru parcurgerea procedurii de autorizare a prescrierii unui medicament pentru anumite afecţiuni şi determinarea lor prin Ordinul Ministerului Sănătăţii precum şi faptul că această durată afectează dreptul la viaţă al pacientului, în ipoteza unor afecţiuni care duc la consecinţe deosebit de grave.