Principiul care emană din conţinutul Codului civil este acela că efectuarea unei plăţi presupune existenţa unei obligaţii, unei datorii (articolul 1470 Cod civil). Cu toate acestea în practică, nu puţine sunt situaţiile în care o persoană realizează o plată a unei sume de bani, deşi nu există o datorie care să fie stinsă, iar în aceste condiţii se pune problema caracterului juridic al acestei plăţi, dacă există dreptul de a cere restituirea şi cel mai important cine are obligaţia de restituire.

Principiul fixat de către Codul civil în cadrul articolului 1341 aliniatul 1 este acela conform căruia – „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, aşadar în principiu dacă se face o plată nedatorată cel care o primeşte are obligaţia de restituire a acesteia. Cu toate acestea, legiuitorul stabileşte faptul că orice fel de plată efectuată este prezumată a fi făcută cu intenţia de a stinge o datorie. Această prezumţie este una relativă, care produce efecte juridice în favoarea celui care a primit plata, însă prezumţia de efectuarea a plăţi cu intenţia de a stinge o datorie poate să fie răsturnată prin administrarea de probe prin care să se dovedească faptul că datoria nu a existat şi plata este una nedatorată. Există şi excepţii de la obligaţia de restituire, mai precis există ipoteze în care se face o plată şi deşi nu există datoria, nu există obligaţia de restituire a plăţii. Codul civil stabileşte în cadrul articolului 1341 aliniatul 2 faptul că – „nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri”, mai precis plăţile efectuate cu titlu de cadou precum şi plăţile efectuate de o persoană în mod voluntar necesare pentru gestionarea afacerii unei alte persoane (articolul 1330 aliniatul 1 Cod civil). De asemenea plata nedatorată nu este supusă restituirii, în ipoteza în care cel care a primt-o cu bună credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei (articolul 1342 aliniatul 1 Cod civil). Principiul care este avut în vedere de către legiuitor în această ipoteză este protecţia bunei credinţe, creditorul prin plata primită îşi pierde din proprie iniţiativă posibilitatea de recuperare a creanţei, motiv pentru care restituirea plăţi ar duce la prejudicierea acestuia. Însă, cel care a făcut o plată în aceste condiţii, are dreptul de a acţiona împotriva celui care este obligat în mod real, ori după cum spune Codul civil – „cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit” (articolul 1342 aliniatul 2 Cod civil). De asemenea nu este supusă restituirii nici plata efectuată inainte de împlinirea termenului de scadenţă, decât în ipoteza în care plata a fost făcută prin dol ori violenţă (articolul 1343 Cod civil).