Articolul de săptămâna aceasta va ieşi din timparul obişnuit a prevederilor legale pe care înţelegem să le analizăm în cadrul acestei rubrici şi va viza prevederi cuprinse în cadrul Codului de procedură penală, în felul în care înţelege Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să interpreteze aceste prevederi legale.

Astfel, în cadrul Monitorului Oficial al României, Partea I, numărul 546 din 3 iulie 2019, a fost publicată Decizia cu numărul 4  din 11 februarie 2019 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor articolului  396 aliniatul 10 din Codul de procedură penală. Conform acestor prevederi legale – „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsa sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime”. Această prevedere legală instituie o procedură simplificată faţă de inculpaţii care înţeleg să nu conteste probele administrate în faza de urmărire penală, să nu propună noi probe şi să îşi recunoască vinovăţia în ceea ce priveşte săvârşirea faptelor penale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia cu numărul 4 din 11 februarie 2019 a dispus: „Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabilește că: În ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală”. Astfel, instanţa supremă a eliminat o practică contradictorie existentă la nivelul instanţelor de judecată naţionale, mai precis unele instanţe de judecată apreciau faptul că se pot pronunţa soluţii de achitare chiar dacă inculpatul recurgea la procedura simplificată şi îţi recunoştea vinovăţia. Or, în prezent, având în vedere soluţia obligatorie pronunţată de către instanţa supremă, o astfel de practică nu mai este legală, iar instanţele de judecată întotdeauna sunt obligate să pronunţe doar soluţii de condamnare a inculpaţilor.