În România să fii proprietar reprezintă marea lovitură, piaţa imobiliară fiind caşcavalul cel mare pentru români. Nimic nu poate fi mai rău decât să fii chiriaş, gândeşte românul. Şi într-adevăr în România cam aşa si este. Asta, spre deosebire de ţările civilizate, unde lucrurile stau puţin invers. Un statut protejat al chiriaşului şi o dinamică a forţei de muncă determină un procent scăzut al numărului de proprietari în ţările vestice.

Statisticile vorbesc de la sine despre cât de împroprietăriţi sunt românii comparativ cu cetăţenii altor state europene. Avem, după Albania, cel mai mare număr de proprietari din Europa, al căror procent este de 90%, iar în ţări ca Germania, Franţa sau Olanda este de 50%. Semnul cel mai grav al acestei stări de fapt îl semnifică lipsa dinamismului economic. Faptul că banii sunt îngropaţi în clădiri sau în pământ, deci, în ceva solid, sigur, şi nu sunt puşi în mişcare prin mecanisme economice arată stadiul primitiv al economiei de piaţă din România. A investi banii azi în imobiliare e ca şi cum erau puşi la păstrare pe vremuri banii la CEC. Nevoia de conservare domină iniţiativa economică, iar lipsa acesteia, dependenţa de stat şi de deciziile unei clase politice oportuniste, toate acestea dau o nesiguranţă a vieţii care este compensată de români prin creşterea numărului de proprietăţi.
O altă cauză a acestui fenomen este indicată ca fiind achiziţionarea după 1990 la preţuri ieftine a tuturor apartamentelor construite în perioada ceauşistă. Dincolo de acest dat social economic, perioada de tranziţie nu a încurajat deloc chiriaşii, aceştia nebeneficiind de o lege care să-i protejeze, ca să nu mai vorbim de chiriile uriaşe în comparaţie cu veniturile. În ceea ce priveşte tarifele comparative, cifrele reliefate de experţi vorbesc de la sine. Ce exemplu mai sugestiv poate fi găsit decât cel al tarifului plătit pentru o garsonieră în Lyon, într-o zonă medie, care ajunge la 350 de euro, iar pe aceeaşi zonă, o garsonieră în Bucureşti are un preţ de închiriere de 300 de euro, cu precizarea că salariul mediu brut al unui român este de 1.700 de lei, iar al unui francez este de 1.700 de euro.
A fi chiriaş în Occident nu reprezintă un statut de inferioritate socială ca la noi. Dimpotrivă, oameni cu joburi bune pot trăi o viaţă întreagă chiriaşi ,fiindu-le mult mai convenabil aşa. Dar acolo totul este reglementat în aşa fel, încât să existe condiţii reciproc avantajoase pentru proprietari şi chiriaşi. Este exclusă închirierea la negru, iar aportul la bugetul de stat din taxe este substanţial. Tot în ţările dezvoltate există o lege a chiriaşului care prevede că proprietarul poate mări chiria cu maximum 5%. La noi, chiriaşul este la dispoziţia proprietarului, care îşi permite să mărească aberant chiria şi să-l evacueze pe chiriaş când vrea el, mai ceva ca pe un câine. De fapt, chiriaşul este la cheremul proprietarului, ca şi angajatul la cel al patronului. Ori eşti proprietar de imobile sau de firmă, şi atunci eşti stăpân, ori eşti chiriaş sau angajat şi atunci eşti sclavul tuturor. Atâta timp cât se va păstra în România ideea că, dacă ai mai mulţi bani decât alţii, înseamnă că-ţi poţi permite libertatea de a o încălca pe a celuilalt, se vor conserva şi raporturile vicioase dintre părţi.
Dar cum românul s-a născut poet şi mai nou şi proprietar, imnul vesel al chiriaşilor de pretutindeni, "Balada chiriaşului grăbit" al lui George Topârceanu, nu mai consolează pe nimeni prin umorul şi pofta de viaţă prinse în versurile: "Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul şi plec...!" Din păcate, în zilele noastre, parodia ar fi una tristă, scriindu-se mai degrabă balada chiriaşului oropsit, care s-a obişnuit acum să audă proprietarul spunându-i: să fii sănătos, chiriaşule, dar ia-ţi geamantanul şi pleacă...