Cetăţeanul onest, plătitor de taxe si aducător de voturi trebuie să fie, zilele astea, foarte derutat: rulează, în stagiune neaşteptată de vară, comedia ``jocul de-a anticipatele" care, de pe scenă, este pe cale să treacă în viaţă. După o săptămână de stat pe ace şi de fofilări menite a asigura efecte dramatice maxime, părea că s-a ajuns la înţelepciunea de pe urmă: deciziile infamante ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate, sesiunea parlamentară extraordinară este utilă, iar preşedintele, care a stârnit tot acest furnicar, şi-a amintit că rolul său este de factor de echilibru, nu de făcător de crize. Înţelepciunea de pe urmă n-a fost suficientă, de vreme ce nu l-a satisfăcut pe premier, care vrea să demisioneze după ce a cochetat cu ideea contrară. Probabil că, odată liniştite apele, şi Guvernul, indiferent care va fi, îşi va da seama că nu este musai să faci anticipate ca reformele să fie mai reforme, miniştrii mai profesionişti, contribuabilul mai mulţumit şi lumea mai bună. Marea ironie a experimentului cu arătatul anticipatelor este că totul s-a făcut în numele "întoarcerii către popor", acelaşi "popor" care votase acum jumătate de an. Numai că, unii dintre cei aduşi pe val în urma votului de atunci, au găsit de cuviinţă să gândească că ar putea fi şi mai abitir pe poziţie dacă votul s-ar repeta, în dispreţul unei opţiuni deja exprimate. De fapt, în urma acestei crize politice a pierdut alegătorul şi însăşi instituţia alegerilor anticipate. Alegătorul, pentru că după atâtea fluxuri şi refluxuri a eşuat năuc pe un ţărm necunoscut. Instituţia alegerilor anticipate, pentru că a fost într-atât de bălăcită, încât a intrat iremediabil la apă, prin pierderea credibilităţii. Mai rău este că au pierdut raţiunile după care mai ales în politică, în viaţa publică, trebuie să respecţi reguli, aici fiind diferenţa între civilizaţie şi peşteră, şi că puterea se exercită cu mintea limpede, nu de dragul orgoliilor satisfăcute la cafenea, croind planuri din cuţite, furculiţe şi scobitori. În galeria perdanţilor mai poate fi trecut, fără mari temeri de greşeală, premierul Tăriceanu. Dânsul este, însă, ceea ce se numeşte un bun "încasator", pentru care dulceaţa de cireşe amare a puterii are un gust care dă dependenţă. Dis-de-dimineaţă, la o videoconferinţă, părea în plină formă, reuşind să sugereze impresia de competenţă. Premianţi cu coroniţă din luptele politice, categorie super-grea, sunt Traian Băsescu şi Ion Iliescu. Numai că gustul victoriilor este diferit. Actualul preşedinte adoră să-şi trăiască viaţa în stilul Bob Denard. Crizele şi soluţiile violente îi sunt pe plac şi este încă convins că astfel îşi asigură un loc veşnic în inima electoratului. Însă, cum suntem totuşi în România - secolul 21- nu în Zair sau aiurea în Africa - anii `60, iar rebelul din preşedinte trebuie să se resemneze a fi şef de stat, nu ``colonel`` de mercenari, probabil că, la scadenţă, asemenea victorii vor avea un gust amar. Paradoxal, dar nu neaşteptat, Ion Iliescu a fost glasul bunului-simţ. Fostul preşedinte, a luat distanţă de colegii săi de partid - prea ocupaţi să se calce pe picioare, în graba de a-şi asigura un loc sub soarele mediatic - şi a vorbit aşa cum îi şade bine unui fost şef de stat. Dacă n-ar fi fost contextul, s-ar putea spune că fostul preşedinte a simţit o zeflemea dulce când le-a amintit autorităţilor că în ţară, în multe locuri, omul de rând, contribuabil, aducător de voturi, trăieşte drama de a-şi vedea agoniseala luată de ape. Iliescu le-a demonstrat celor care l-au trecut într-o conservare forţată că poate fi o instituţie pe pingele proprii, în afara sistemului de partid. Având în vedere harababura în care am ajuns să trăim, cu largul concurs al celor care ar trebui să ne asigure o oarecare normalitate, putem spune la fel ca un celebru personaj cu barbă, apărut din spuma Revoluţiei: "Aici e mâna Rusiei!".