Venerabilul Iliescu nu mai vrea în noul Parlament pentru că, oricât de mult ar respira prin jocurile puterii, vine o vreme când luminile prim-planului te îndeamnă spre melancolia liber aleasă a retragerii.

Ion Iliescu nu mai crede că merită osteneala zilnică a drumului spre strada Izvor 2-4, de vreme ce din toamnă, poate pentru prima dată în viaţa sa de după '89, ar putea să experimenteze un sentiment care îi este oarecum străin: stinghereala. Însingurarea într-o faună pestriţă care va popula Casa Poporului graţie votului uninominal. Poate că şi personajele acestei faune îi vor arăta, ca mulţi alţii care au trecut pe acolo înaintea lor, deferenţă şi ascultare, îl vor lua în considerare, dar îl vor ţine la distanţă.
În ultimii optsprezece ani, despre Ion Iliescu s-a gândit doar în alb şi negru. Rar cu indiferenţă. A fost fie salvatorul, fie întruchiparea răului. A avut tot ce îşi poate dori o persoană publică. Şi chiar după acest fel de retragere va rămâne un termen de comparaţie. Are locul lui în cărţi. Probabil că, după ce şi-a spus părerea publică despre "politicianul respectat şi iubit", Mircea Geoană se va repezi la Cocoşatu', unde între nişte mititei şi-o bere va medita dacă totuşi niscaiva rugi către "ăl bătrân" să mai încerce o tură în Parlament îi vor aduce ceva aplauze. Sau dacă, nu cumva, cel care i-a populat coşmarurile în ultimii ani, a făcut doar o repliere de refrişare, ca să îl bântuie mai cu aplomb prin birourile din K10. În orice caz, Mircea Geoană probabil nu se veseleşte, întrucât anii de ghionturi şi smotoceli îndurate ca să-şi păstreze scaunul l-au făcut ceva mai filosof. Ion Iliescu nu e de papuci încălziţi pe sobă, dulceaţă pe farfurioară de cristal sau linie moartă aurită către depoul de "foşti". Reacţiile la anunţul său semioficial de retragere au fost reţinute, dar nu vizibil ostile, excepţie inelegantă făcând doar vorbele cu iz de cianură ale lui Valeriu Stoica. E adevărat că nu au abundat nici regretele. Despre planurile sale, fostul preşedinte a vorbit pe ici-pe colo. Normal că vrea să rămână o destinaţie căutată şi o persoană implicată activ, nu decorativ. "Lăsaţi oamenii să vină la mine", e dorinţa liber-cugetătorului Iliescu, justificată de faptul că, oricât s-ar înverşuna unii şi alţii, el este o instituţie şi că voturile "săracilor şi cinstiţilor" contează.
Doar că, timpurile s-au mai schimbat. Şi către instituţia Iliescu nu se va veni în virtutea inerţiei. Fidelii săi nu mai sunt oameni de prima linie. Marele "fost" lasă uneori impresia că este încremenit în proiect. La ultimul Consiliu Naţional festiv, punerea la punct a "nepoţilor" turmentanţi în avans de ambrozia puterii nu prea i-a ieşit. A părut mai mult o ranchiună de Gică-contra, neluat în seamă cât i-ar fi plăcut, deşi unii s-au grăbit să interpreteze chelfăneala ca un necesar moment de luciditate într-o adunare care o luase pe arătura euforică.

Ion Iliescu ar trebui să se reinventeze un pic. Altfel, va rămâne să trăiască printre amintirile raiului social-democrat de fel suedez, de unde i-a alungat pe bogaţi şi aroganţi. Vrea? Poate?