Scăderea cu 13% în sondaje a PSD în comparaţie cu rezultatele obţinute la alegerile parlamentare, lipsa programelor coerente de modernizare a partidului şi, pe cale de consecinţă, incertitudinile ce planează asupra viitorului principalei formaţiuni de opoziţie au provocat o serie de nemulţumiri la nivel central şi în teritoriu. E posibil ca opoziţia faţă de actuala echipă de conducere să devină tot mai făţişă şi să răbufnească la Congresul din decembrie. În acest context, s-au amplificat chemările adresate membrilor de partid de către unii dintre liderii care încearcă să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a prelua puterea de la Geoană şi ai lui. Vocea cea mai puternică este cea a doctorului Sorin Oprescu. A fost marginalizat ani la rând de Adrian Năstase, deşi calităţile personale şi experienţa politică îl recomandau din plin în comparaţie cu papagalii cu buzunare largi de care s-a înconjurat fostul premier. Deşi a fost candidatul de serviciu al PSD la Primăria Capitalei, fostul preşedinte al filialei, Dan Ioan Popescu, l-a ţinut în linia a doua. Charismatic, cu nerv abil strunit, cu o vorbă pe înţelesul oamenilor simpli, îmbinând instinctiv stilul crispat al lui Stolojan cu acela popular al lui Băsescu, având în spate o carieră profesională de succes şi experienţa câtorva campanii electorale succesive în cea mai importantă circumscripţie electorală din ţară, Sorin Oprescu a ieşit la rampă în ultimul an, pe fondul crizei de oameni care să inspire încredere, de care suferă partidul. După ce a preluat şefia PSD Bucureşti, doctorul ameninţă acum vârful partidului. Iar apelurile sale mobilizatoare către „poporul pesedist”, cum îi place să numească baza partidului, prind pentru că vin din partea unui om care nu s-a mânjit până acum la troaca puterii. Călit în luptele politice prin care a trecut, cu un blazon nepătat, care-l face credibil, într-un partid care traversează, la vârf, de când se ştie, o criză de moralitate, dar mai ales cu o vocaţie evidentă de luptător, Oprescu pare, aşadar, cel mai potrivit să înlocuiască echipa lui Geoană, lipsită atât de proiect, cât şi de voinţă. La Congresul din 2005, aceasta a profitat de culoarul favorabil creat de confruntarea dintre Iliescu şi Năstase. Din păcate, membrii ei n-au ştiut ce să facă o dată ajunşi la conducerea unui PSD în opoziţie. Poate şi pentru că aparţin, până la urmă, aparatului birocratic care face ca acest partid să nu poată exista decât la putere. De aceea, o cantonare în opoziţie, cu neputincioşii actuali în frunte lansând chemări în gol, ar însemna sinuciderea înceată, dar sigură a PSD. Circulă zvonuri legate de o posibilă tentativă de revenire a lui Năstase, nefiind exclusă nici o forţare din partea lui Ion Iliescu. De imaginea lui Năstase se leagă compromiterea PSD prin actele de corupţie pe care le-a patronat câtă vreme a fost la guvernare, precum şi pierderea puterii în urma înfrângerii lui în cursa prezidenţială. În ceea ce-l priveşte pe fondatorul partidului, cantonarea în faza Iliescu ar putea însemna o încremenire într-un proiect lipsit de şanse. Iată de ce Mircea Geoană îl receptează, corect, pe Oprescu drept principal contracandidat. Altfel, n-ar fi demarat jocurile de culise pentru a-l determina să renunţe la ideea de a-l concura. Planul care a transpirat în aceste zile în presă îl are în centru pe preşedintele executiv de la Bucureşti, Marian Vanghelie, intermediarul între cei doi, care încearcă să-l convingă pe Oprescu să accepte postul de vicepreşedinte, ameninţându-l, în caz contrar, cu subminarea sprijinului din partea organizaţiei de Bucureşti. Dacă planul ar reuşi, Geoană ar scăpa de principala ameninţare, Oprescu ar avea asigurat statutul călduţ de nr. 2 în partid, iar Vanghelie i-ar lua locul în fruntea PSD Bucureşti.