Pentru omenire, Paştele ne vesteşte zorile noii vieţi. Orice zi, fie lucrătoare, fie de sărbătoare, urmează acestei prime duminici de Paşti, atât în calendar, cât şi în sufletul fiecărui om care îşi are speranţa în Dumnezeu.

Maria, cea care a văzut cu ochii ei moartea Fiului Domnului fusese frământată de tristeţea pierderii Mântuitorului şi aşa a venit această femeie firavă la mormântul lui Christos. Însă mormântul era gol. În starea ei neputincioasă cum se simţea, Maria a plâns, aşa cum plângem şi noi de fiecare dată când uităm de El, de Cel care încă de pe vremea lui Isaia ne-a spus: "Nu te teme de nimic, căci Eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: eşti al Meu. Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi prin râuri, şi nu te vor îneca; când vei merge prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va aprinde". (Is.43,1,2)
Pentru Maria, Paştele începuse prin a fi chemată pe nume de Isus, şi lacrimile i s-au uscat, zilele şi sărbătorile ei fiind cuprinse de viaţă şi de bucuria mesajului evanghelic al acestei prime dimineţi.

Dragii mei Fraţi în Chistos!
De Paşti, credincioşii se conving că viaţa lor urmează drumul ce şi-a avut începutul în faptele lui Isus Christos, prin care El a învins moartea, drumul spre mântuire. Dragostea Lui să ne fie speranţă, a Celui care ne cheamă pe nume, Cel care frânge pâine pentru ca ochii noştri să se limpezească de lacrimi şi să se deschidă.