Păgânismul epocii Sfântului Ioan Gură de Aur era în transformare şi refacere. El tindea să se spiritualizeze şi moralizeze, pentru a opune creştinismului o doctrină religioasă, care voia să satisfacă şi sentimentul religios şi raţiunea. O parte din funcţionarii imperiului, colaboratori şi subalterni ai împăratului, erau păgâni, iar unii dintre ei erau capabili şi distinşi .

 

În aristocraţia marilor oraşe păgânii predominau. Senatul, clasa socială de sus, latifundiarii, aparţineau în mare măsură păgânilor. Cu toată politica de favorizare a creştinismului, dusă de Constantin cel Mare şi de urmaşii acestuia, dar mai ales de Teodosie I, împăraţii nu puteau şi nu voiau să distrugă vechea religie pe calea măsurilor de constrângere.Totuşi legile de îngrădire a păgânismului se succedeau cu împăraţii, exerciţiul cultului era tot mai mult restrâns, dar credinţa păgână în sine nu putea fi interzisă pe cale de lege. Lupta contra păgânismului care a dus la închiderea tuturor templelor păgâne, este una dintre caracteristicile epocii Sfântului Ioan Gură de Aur. Prin urmare atitudinea păgânilor era ostilă şi Statului şi Bisericii.
După cum am observat Ioan se întâlnea la Constantinopol cu o societate coruptă faţă de care se va arăta un moralist intransigent. Cu cârja de arhipăstor în mână el va încerca să împlinească idealul Evangheliei lui Hristos şi să pună în practică ideile sale. La început familia imperială şi mai ales împărătesa Eudoxia l-a primit pe Ioan cu mare bucurie, ca mai apoi să-l considere un duşman de temut. Ajuns în scaunul episcopal de la Constantinopol el iniţiază o serie de reforme pentru redresarea morală a tuturor creştinilor. Aceste reforme încep chiar cu palatul episcopal. Ioan, ca iubitor de asceză şi simplitate, marcat probabil de sărăcia asceţilor cu care intrase în contact în timpul vieţuirii sale ca ascet în munţii Antiohiei, va suprima luxul din reşedinţa episcopală şi-l va înlocui cu simplitatea vieţii călugăreşti.
Spre exemplu lângă râul Lykos a fost construit un spital pentru leproşi. Renunţarea Sfântului Ioan la ospeţele atât de obişnuite ale constantinopolitanilor laici şi preoţi deopotrivă, era determinată, mai întâi, de aplecarea firii sale spre solitudine şi apoi de starea sănătaţii sale, o boală de stomac, ca urmare a vieţii sale de sihăstrie în grotele munţilor din apropierea Antiohiei. El s-a dat pe sine exemplu al cumpătării, mesele de la palatul episcopal devenind foarte sobre, el luând masa de obicei de unul singur. Sfântul Ioan şi-a îndreptat apoi privirea spre viaţa dezordonată a unor clerici, atât din Constantinopol, cât şi dinafara lui. Încă de pe vremea când scria tratatul Despre Preoţie el ştia că în cler e necesară o îmbunătăţire, acest tratat nefiind oglinda, ci programul spre realizarea preoţiei adevărate. Deci sarcina reformei clerului nu i s-a părut nici înainte o problemă mai puţin esenţială. O cunoştere mai profundă a acestei probleme i-o oferă poziţia sa de arhiepiscop al Constantinopolului. Clerul constantinopolitan era numeros şi alcătuit din elemente provenind din toate părţile imperiului : Egipt , Siria , Armenia , Asia Mică etc. În timpul arianismului au pătruns în cler elemente nevrednice, sub Nectarie fiind toleraţi oameni vinovaţi de adulter şi de crimă. Noul arhiepiscop exclude pe cei vinovaţi de astfel de acte şi deschide o campanie împotriva acestora, recomandându-le preoţilor o viaţă simplă, modestă, de muncă, pilda sa fiindu-le cel mai bun şi mai apropiat îndreptar, de vreme ce el însuşi îşi petrecea viaţa slujind, predicând, meditând, catehizând, făcând vizite pastorale, cercetând aşezămintile Bisericii, citind şi scriind. Pentru redescoperirea frumuseţii cultului ortodox, oarecum umbrit de perioada ariană, Sfântul Ioan reintroduce aşa zisele stări sau servicii de noapte la care participă şi el.Unii preoţi au primit însă cu duşmănie această măsură menită să le strice tihna nopţii. Sfântul Ioan a lovit apoi într-o veche practică a Bisericii primare: sălăşluirea „surorilor duhovniceşti " în casele clericilor, sub cuvânt de sporire a evlaviei şi a frumuseţii vieţii creştine pentru slujitorii altarelor. În unele cazuri această împreună vieţuire a clericilor cu aceste surori duhovniceşti degenera în păcat, motiv pentru care în „Cuvântul împotriva celor care au fecioare subintroduse", el va mustra cu o rară asprime pe toţi cei care practicau acest obicei.
Marele ierarh a înţeles să pună rânduială nu numai în Constantinopol, ci şi în afara lui. Aflând că Bisericile din Asia şi din împrejurimi sunt conduse de clerici nevrednici, că unii episcopi vindeau preoţia pe bani sau pe daruri, s-a dus la Efes.
Lui Ioan i s-a adus la cunoştinţă de către Eusebiu, episcopul de Valentinopolis, că episcopul Antonin a hirotonit pentru bani şase episcopi. Murind între timp Antonin merge la Efes, depune pe cei şase episcopi simoniaci şi hirotoneşte pe Heraclid, care provenea din Cipru şi care făcuse parte dintre membrii din Sketis. Întâlnirea cu Efesul a fost pentru el deosebit de emoţionantă de vreme ce păşeşete pentru prima dată în oraşul ucenicului preaiubit Ioan. Gloria apostolică a oraşului face ca decăderea pe care o constată aici să-l mâhnească şi mai mult pe Sfântul Ioan. Cercetând pe episcopii hirotoniţi de către mitropolitul Antonin, aceştia mărturisesc că au dat bani pentru a fi aleşi şi, în continuare, recunosc că n-au dorit episcopatul decât pentru a scăpa de serviciile municipale. Cei şase episcopi simoniaci au fost depuşi, ei acceptând cu seninătate acest lucru, reclamând doar banii prin care şi-au cumpărat episcopatul. După aceste evenimente Sfântul Ioan se întoarce în oraşul său de reşedinţă unde poporul îl primeşte cu multă însufleţire.(va urma)