"Curaj! Salut tinerii din România!? sau ?Port România în suflet şi am mereu în minte acel strigăt spontan: Unitate!Unitate!... Mă rog în fiecare zi pentru cardinalul Todea?", sunt câteva din afirmaţiile pe care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea le-a făcut în două din cele şapte întâlniri în care am avut privilegiul de a schimba câteva fraze cu acest lider mondial al păcii. Mi-am dat seama că dincolo de ceea ce Papa reprezenta şi dincolo de aparatul care îl înconjura, Ioan Paul al II-lea era un OM cu o carismă pe care privirea profundă şi plină de afecţiune o revela. Ochii îi exprimau intensitatea cu care îşi trăia propria vocaţie. A fost vocea etică care a apărat întotdeauna demnitatea umană. Mesajele Papei conţineau mereu o notă de optimism, de speranţă şi de curaj pentru întreaga Europă şi pentru întreaga lume. A dat mărturie despre ?evanghelia speranţei?. Acea speranţă în căutarea căreia au alergat milioane şi milioane de tineri care astăzi se îndreaptă către Cetatea Eternă pentru a-l saluta pe cel care nu i-a dezamăgit niciodată. Tinerii au fost cei care la anunţul că Papa este grav bolnav s-au adunat spontan în Piaţa Sfântul Petru şi s-au rugat cu lacrimi în ochi, ei sunt aceia care în aceste momente impresionează o lume întreagă prin spontaneitatea şi afecţiunea demonstrate faţă de acest Păstor universal. Cuvintele nu sunt suficiente pentru a putea descrie anumite stări de spirit. Câţiva tineri din România, ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici, grupaţi în jurul unui tricolor, s-au aflat şi ei în aceste zile în Piaţă şi se rugau. Apropiindu-mă de ei, mi-au răspuns: "Sfântul Părinte a venit în România, acum este rândul nostru să venim şi să fim alături de el, să dovedim că ştim să ne preţuim prietenii. O adevărată lecţie de patriotism şi de civilizaţie. Îi priveam cu căldură şi cu emoţie; tricolorul României cu doliu flutura ca şi cum o ţară întreagă i-ar fi făcut cu mâna celui ce se întoarce la Tatăl. În 9 mai 1999, la plecarea din România, Papa Ioan Paul al II-lea s-a adresat tinerilor români cu următoarele cuvinte: ?Nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Iisus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate. Această Românie este încredinţată în mâinile voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredinţează. Voi încredinţaţi-vă Lui, ştiind că ?De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc? (Ps126/127,1). Domnul să binecuvânteze România, binecuvânteze Poporul său, binecuvânteze Europa!?. În seara zilei de luni, 4 aprilie a.c., în Piaţa Sfântul Petru, am zărit un alt steag al României, însă unul încărcat de simbol, cu vechea stemă decupată. Era un steag ca acelea din decembrie 1989. Am interpretat acea prezenţă ca şi un omagiu celui care s-a opus totalitarismelor, celui pe care Helmut Koln l-a numit ?Părinte Spiritual al Europei?, iar George W. Bush l-a definit ?campion al libertăţii?. Aşa cum se arăta într-un comunicat recent al Ministerului Afacerilor Externe al României, procesul de integrare al ţării noastre onorează, implicit, posteritatea spirituală a Papei Ioan Paul al II-lea. Într-unul din memorabilele discursuri, rostite în limba română, la ultima întâlnire cu membrii Conferinţei Episcopale Catolice din România, referindu-se la integrarea României în Uniunea Europeană, Suveranul Pontif a declarat că poporul român nu are doar de primit de la Europa, ci are şi de oferit o bogată moştenire spirituală, culturală şi istorică în beneficiul unităţii şi vitalităţii întregului continent. Poate de multe ori şi noi ne-am aflat în situaţia ucenicilor din Emaus care nu l-au recunoscut pe Mântuitorul decât la frângerea pâinii, însă a fost târziu. Noi nu am ştiut, probabil, să preţuim întotdeauna prezenţa acestui Prieten. Ne-am dat seama că este unul aproape de suferinţele şi bucuriile noastre ale românilor şi ale omenirii întregi, acum, când existenţa lui fizică nu mai este între noi. Toţi ?marii pământului? se închină în faţa celui care l-a mărturisit cu demnitate pe Hristos, a celui care a militat pentru unitate, adevăr şi pace. Ioan Paul al II-lea a ştiut să dea sens vieţii sale şi cu siguranţă şi morţii. De aceea, acum avem un prieten în ceruri pe care astăzi România, Grădina Maicii Domnului, îl salută.