Între Joia Mare şi noaptea Învierii, sunetul clopotelor este înlocuit complet cu sunetul toacei. Montată în curţile bisericilor, ea este bătută până în noaptea Învierii, amintind de cuiele care au fost bătute în trupul Mântuitorului în momentul răstignirii.

"Toaca se bate în amintirea patimilor lui Iisus", mărturiseşte Maica Siluana, de la Mănăstirea "Sfintei Cruci" din Oradea, menţionând că loviturile de ciocan amintesc de bătutul cuielor în mâinile şi picioarele lui Iisus Hristos la răstiginirea sa pe Muntele Golgota.
Toaca este confecţionată dintr-o scândură lungă de lemn sau din metal şi se bate într-un anume ritm cu unul sau două ciocănele. Acest "cântec" este o chemare şi un imbold pentru creştini, iar în sfânta noapte a Învierii, toaca se bate împreună cu clopotele. Ritmul ei imită tunetul, alungă duhurile rele, purificând spaţiul. Orice drept-credincios, atunci când loveşte lemnul toacei cu ciocanul, e dator să spună o scurtă rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Există deosebiri şi în funcţie de lăcaşul în care se practică acest ritual. În mănăstiri, toaca se bate pe tot parcursul anului, pentru a chema monahii la slujbe. Pe de altă parte, în parohii, sunetul lemnului suspendat se aude numai înaintea Paştelui, din Joia Mare, până de Înviere. În acest interval, de altfel, nu se mai trag clopotele.