La capăt de linie, undeva în stânga, lumea mondenă aşteaptă ca "trenul" Brangelina să sosească în "gara" vieţii cu încă două vagoane. E zarvă mare şi toată lumea e cu ochii şi mintea într-acolo...

La celălalt capăt de linie, undeva în România secolului 21, un om simplu, fără "brand", îşi ia la revedere de la peron. Doar puţini sunt aceia care îi fac cu mâna; şi sunt şi mai puţini aceia care au lacrimi în ochi. La 17 mai anul 2008 de la Hristos, a plecat de tot din "gara" vieţii cel care a fost om al Bihorului, Transilvaniei, României şi umanităţii, părintele arhimandrit Ioan Silviu Iovan. În liniştea şi pacea dumnezeiască a Mănăstirii Recea de lângă Târgu Mureş, sufletul deplin rugător şi iubitor de Dumnezeu a trecut la cele veşnice, de partea acelui infinit pe care noi, oamenii simpli, nu-l înţelegem dar pe care mulţi, ca şi părintele Ioan, îl idolatrizau. Fiindcă acolo este Împărăţia lui Dumnezeu! Născut la 26 iunie 1922 într-o familie de cărturari bihoreni, tânărul Silviu a fost atras de măreţia dragostei divine. Deşi la început tatăl său, preotul Gavril Iovan, s-a opus, Silviu s-a hotărât şi a intrat în monahism cu numele Ioan. L-a slujit pe Hristos cu tot sufletul său, fiind mereu o punte între păcatele oamenilor, dorinţele şi bucuriile lor şi marea milă a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. A fost condamnat, ca mulţi alţi mari intelectuali şi oameni mari ai României, la închisoare pe viaţă de către "măreţul " regim comunist. Singura sa vină a fost că s-a opus cu glas tare desfiinţării bisericilor şi mănăstirilor din România. Deşi tinereţea şi-a petrecut-o între gratii, la munca silnică şi batjocorit de elementele "muncitoreşti" din ţară, la eliberarea (amnistia) din închisoare a recunoscut că i-a iertat cu tot sufletul pe toţi cei care l-au acuzat şi ocărât. Reprimit în cler, s-a aşezat în 1991 la Mănăstirea Recea, lângă oraşul Târgu Mureş. A reînceput o activitate extraordinară, punându-se în genunchi în profundă rugăciune pentru toţi cei care s-au ostenit să-l întâlnească. A fost ca o lumânare mereu aprinsă către Dumnezeu, pentru toţi oamenii care treceau pragul Mănăstirii şi nu numai. A fost înconjurat şi a înduhovnicit un alai de maici. La această operă i s-a alăturat cuvioasa maica stareţă Cristina, o extraordinară personalitate intelectuală şi spirituală a Transilvaniei româneşti.
Şi-a publicat memoriile, a publicat cărţi pentru tineri şi a avut timp mereu să stea de vorbă cu orice curios într-ale teologiei. Părintele Ioan a fost un practician teolog, care a arătat mai întâi sensul şi minunea lui Dumnezeu şi apoi a teoretizat înţelesul cuvintelor umane. Acum câteva zile, sufletul său ostenit de atâta trudă printe oamenii pe care-i iubea şi ajuta, s-a hotărât sâ se petreacă liniştit spre Altarul cel Sfânt, acolo unde Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii îl aşteptau. Trupul său, apăsat de chinul vremii, bătrâneţii şi bolii prelungite, se va întoarce în ţărâna neamului străbun, dupa datina monahală.

"Gara" vieţii este aceeaşi mereu. Totuşi, azi, să lăsăm mondenul măcar o clipă şi măcar să privim, chiar cu lacrimi în suflet, un "tren" care, în liniştea unei seri de mai, pleacă de tot, liniştit şi măreţ din lumea ca o gară...