Nu vorbim despre cunoscutul război de secesiune care era să dividă Statele Unite ale Americii în vremuri trecute şi nici despre o relaţie posibilă între Mitropolia Ardealului şi acest război, ci despre o realitate istorică mai imperativă şi chiar mai dureroasă pentru noi. Vorbim, iată - ne place, nu ne place - despre o posibilă secesiune a Mitropoliei Ardealului, anunţată peste noapte de mass-media ca iminentă. O stare de lucruri, care a creat perplexitate în egală măsură între clerici şi mireni. O stare de lucruri care n-a fost anunţată de nimic şi, cred, nici nu se justifică prin nimic, dacă putem face abstracţie de problemele conjuncturale, de jocurile grupurilor de interese care, se pare, bântuie şi în lumea ortodoxiei româneşti, nu doar în cea a politicului, economicului etc. Pentru a fi corect înţeleşi, cred că va trebui însă să explicăm la tot natul despre ce este vorba. Aşa cum se ştie, IPS Sa Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, a trecut în lumea celor drepţi şi scaunul Mitropoliei de la Sibiu a rămas vacant. Se impunea, evident, alegerea succesorului. Dintre candidaţii posibili, presa spune că şansele cele mai mari le-ar fi avut PS Serafim Joantă, fost episcop vicar al Sibiului, cu o candidatură blocată însă din start. Au rămas pe rol candidaturile IPS Sale Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul de la Alba Iulia, şi PS Sa Laurenţiu Streza, episcop al Caransebeşului. Votul din 3 noiembrie din Dealul Patriarhiei i-a dat câştig de cauză PS Sale Laurenţiu Streza. Noul Mitropolit a fost ales după al doilea tur de scrutin, cu 76 de voturi faţă de cele numai 60 primite de IPS Sa Andrei. Totul părea rezolvat, căci votul nu mai putea fi invalidat. Stupoare, însă. A doua zi, Sfântul Sinod a hotărât, în unanimitate, restructurarea eparhială a Mitropoliei Ardealului, prin segregarea ei în două. Asta, o dată cu crearea Mitropoliei Clujului, a oraşului Alba Iulia, a Crişanei şi Maramureşului, prin ridicarea la rang de mitropolit al arhiepiscopului de la Cluj, a IPS Sale Bartolomeu Anania. Se producea, de fapt, o rupere în două a Mitropoliei Ardealului, Mitropoliei Sibiului mai rămânându-i doar episcopiile Sibiului, Târgu Mureşului şi a Harghitei-Covasna. De subliniat că, între cei şapte ierarhi care au hotărât această scindare, s-a aflat şi episcopul vicar Petroniu Sălăjanul de la Bihor, deşi se spune că autorizat s-o facă ar fi fost doar PS Sa Ioan Mihălţan. Rezolvarea aceasta, de genul Deux ex machina, a produs stupoare între mireni. Cei din interiorul bisericii însă ştiau că PS Sa Laurenţiu Streza nu era favoritul Patriarhiei. Şi asta din mai multe motive, ţinând de lupta pentru putere. De unde şi ridicarea la rang de mitropolit a PS Sale Bartolomeu Anania, favorabilă candidaturii patriarhale a PS Sale Teofan, reprezentantul taberei tradiţionaliste, atunci când va veni sorocul alegerii unui nou Patriarh. Asta în timp ce PS Sa Laurenţiu Streza susţine candidatura IPS Sale Daniel Ciobotea, care conducea tabăra ecumenică. De subliniat că IPS Sa Bartolomeu Anania al Clujului nu a concurat pentru funcţia de mitropolit al Ardealului, dar, brusc, a declarat că acceptă să fie în fruntea noii mitropolii, cu sediul la Cluj. Dacă şi-ar fi anunţat de la început candidatura, era, în mod sigur, învingător în această dispută şi Mitropolia Ardealului nu mai era ameninţată cu secesiunea. Din păcate, această strategie a luptei pentru putere în cadrul Bisericii Ortodoxe Române vorbeşte mai ales despre un fariseism al matadorilor, căci, să nu uităm, el duce la segregarea unei mitropolii reînfiinţată în 1864 de Andrei Şaguna, când s-a legiferat şi Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, statut care, ceva mai târziu, a fost adoptat şi de celelalte mitropolii de pe pământul românesc. Un sacrificiu prea mare, pentru o cauză nu pe aceeaşi măsură. Ca să ne dăm seama cât de "neinspirate" sunt motivaţiile publice ale segregării, evidenţiem doar modul cum se reflectă evenimentul în presa bihoreană, care vehiculează, evident, informaţii venind de la ierarhii ortodocşi ai locului: "Arondarea Bihorului la noua mitropolie, care se va numi Mitropolia Clujului, a oraşului Alba Iulia, a Crişanei şi Maramureşului nu va ridica probleme de ordin administrativ sau ierarhic. Asemenea cazuri s-au mai întâmplat în istoria Bisericii. Bunăoară, în Moldova, Mitropolia a fost la Rădăuţi, Suceava, iar, în prezent, este la Iaşi; în sudul ţării - la Curtea de Argeş, Târgovişte şi Bucureşti; în Oltenia - la Severin, iar, în zilele noastre, se află la Craiova". De subliniat că în cazurile invocate este vorba, evident, doar de schimbarea sediului unor mitropolii, şi nu de segregarea lor, ca în cazul nostru. O segregare considerată, se pare, fapt secundar pentru ierarhii bihoreni, o dată ce nu observă diferenţa. Care sunt pericolele acestei segregări? În primul rând, atât din punct de vedere canonic, cât şi din punct de vedere al perpetuării unor tradiţii, dispare Mitropolia Ardealului. Apoi, se produce o schismă administrativă bisericească foarte periculoasă. Unitatea ortodocşilor ardeleni este ruptă acum pentru a doua oară, după gestul Mitropolitului Atanasie, care a semnat actul de unire cu Biserica Romei în anul 1700, act care avea, oricum, o altă motivaţie. Segregarea dă, de asemenea, un impuls celor care susţin posibilitatea divizării Ardealului după tot felul de criterii, îndeobşte etnice. Biserica ortodoxă dă, iată, semn că o secesiune este posibilă. Argumentul ce motivează crearea Mitropoliei Clujului, pornind de la faptul că Clujul a devenit un centru cultural şi politic mai important decât Sibiul, poate fi acceptat doar parţial. Dacă pornim de la această stare de lucruri, de ce nu s-a făcut atunci propunerea mutării sediului Mitropoliei de la Sibiu la Cluj înainte de alegeri, înainte ca PS Sa Laurenţiu să fie votat? De ce nu a candidat atunci IPS Sa Bartolomeu? Dacă am accepta că pastoraţia cu două mitropolii din Ardeal e impusă de necesităţi interne, de ce ideea nu a fost lansată din timp pentru o dezbatere publică, a clericilor şi mirenilor, ci propunerea s-a făcut efectiv peste noapte, pe fondul emoţional al unor alegeri care n-au dus la rezultatul scontat de unii? Apoi, dacă se doreşte o mai bună pastoraţie, precum afirmă "schismaticii", de ce nu se măreşte numărul episcopiilor? Se poate înfiinţa câte o episcopie în fiecare judeţ, aşa cum au solicitat preoţii şi credincioşii din Sălaj, spre exemplu. Nu în ultimul rând, însă, pentru bihoreni mai există un pericol care-i vizează direct. IPS Sa Bartolomeu doreşte reducerea numărului celor care vor să studieze teologia ortodoxă, intenţionând, printre altele, să desfiinţeze facultăţile de teologie ortodoxă din teritoriu, rămânând doar cea din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Unul dintre petiţionarii scindării, PS Sa Petroniu, a anunţat deja în şedinţele sale de protopopiate că Facultatea de Teologie ortodoxă din Oradea se va desfiinţa din toamna viitoare, cerând elevilor din seminariile aflate pe teritoriul Eparhiei Oradea să se orienteze spre alte facultăţi teologice. În aceste condiţii, ortodocşii din Bihor ar fi singurii dintre toate confesiunile din judeţ care nu ar avea la Oradea învăţământ superior propriu. Trista morală a unei fabule care, iată, se scrie sub ochii noştri, spune că aceste mişcări periculoase vor finaliza prin o scădere a popularităţii B.O.R., o deteriorare periculoasă a imaginii sale publice. Ar fi de dorit ca B.O.R., aşa cum a făcut de mai multe ori în istorie, să poată depăşi condiţia timpului în care trăieşte. Dar, astăzi, mai mult ca altădată, se pare că ierarhii B.O.R. sunt sub vremi.