De fiecare dată când citim Evangheliile în Săptămâna Mare ne simţim captivaţi de turnura neaşteptată a firului epic. Ca şi creştini în momente  speciale din an este oportun să ne poziţionam viaţa în raport cu  adevărurile fundamentale ale creştinismului: Întruparea, Patimile, Învierea, Înălţarea lui Isus Hristos şi Mântuirea omului. Naraţiunea  simplă şi naturală are puterea să te facă să trăieşti intens.

Carl F.H. Henry spune: "Revelaţia Lui Dumnezeu şi realitatea creată nu-l confruntă pe om doar cu o enigmă pe care este lasat să o descifreze, o întrebare care aşteaptă răspunsul sau definitiv; ea îl confrută de la început ca revelaţie, ca declaraţie că o chemare faţă de care el trebuie în mod inevitabil - să reacţioneze corect sau incorect". Când revelaţia divină este categoria decisivă ea plasează în defensivă toate concepţiile pur psihologice, istorice şi speculative.

 

Consemnarea ultimei săptămâni din viaţa Lui Isus

Exprimarea Lui Dumnezeu prin Isus a surprins lumea. Evangheliile  dedică aproape o treime din conţinutul lor acestui punct culminant care este ultima săptămână din viaţa Lui Isus. Relatarea biblică încetineşte ritmul, nu-l grăbeşte când ajunge în Săptămâna Patimilor. Un comentator creştin din primele secole spunea despe Evanghelii că sunt cronici ale ultimei săptămâni din viaţa Lui Isus, cu introduceri extrem de largi.

Asistăm la o tragedie care pune în umbră operele lui Sofocle sau ale lui Shakespeare. "Puterea lumii", cel mai sofisticat sistem religios al vremii  aliată cu cel mai puternic imperiu din perioada aceea s-au ridicat împotriva unei figuri solitare singurul "om" desăvârşit care a trăit vreodată. Deşi este batjocorit de cei puternici şi părăsit de prieteni, Evangheliile subliniază limpede culmea ironiei ca tot El, este Cel care deţine controlul evenimentelor... în totalitatea lor. S-a îndreptat spre Ierusalim, hotărât să înfrunte soarta care-I stătea înainte. Crucea a fost scopul Lui în permanenţă. Acum, când moartea se apropie, El Însuşi  invită parcă "loviturile" să vină asupra Lui!

 

În fiecare an evreii sărbătoreau marea minune a eliberării din Egipt, un eveniment marcat de minuni. Peste tot în Psalmi şi în profeţi, întâlnim,     "ecouri" ale Exodului, memento-uri vii în conştiinţa unei naţiuni hăituite  ca Dumnezeu care răspunsese cândva rugăciunilor lor putea să o facă din nou. Cu aceste relatări încă vii în minte ajungem la consemnarea ultimei săptămâni din viaţa Lui Isus, aşa cum o redă Matei "scenă cu scenă".

Evreii erau adunaţi din nou la Ierusalim, pentru a-şi aminti Exodul şi   pentru a celebra Paştele. Speranţa lor de veacuri s-a aprins din nou: a venit Mesia! Apoi, ca o săgeată menită să le curme speranţele, au  urmat   trădarea, procesul şi moartea Lui Isus.

 

Intrarea triumfătoare în Ierusalim, urmată de o schimbare rapidă

Toate cele trei Evanghelii menţionează acest eveniment, care la prima vedere pare să fie singurul moment în care Isus nu manifestă aversiune faţă de aclamaţii. Philip Yancey, consemnează: "Îmi aduc aminte că odată, în copilărie, întorcându-ne acasă de la serviciul din Dumnica Floriilor, şedeam în maşină, rupând absent frunze de palmier şi răsfoind publicaţia trimestrială a şcolii duminicale pentru a citi subiectul săptămânii viitoare. Nu avea nici o logică. Astăzi, mulţimile s-au aruncat la picioarele Lui, iar peste o săptămână va fi arestat şi omorât? Acum când citesc Evangheliile, observ  înțelesuri ascunse care explică această  schimbare rapidă. În Duminica Floriilor, Isus era înconjurat de un grup de oameni din Betania, încă plini de bucurie din cauza învierii lui Lazăr. Fără îndoială că o altă parte din mulţime era formată din pelerinii din Galileea, care Îl cunoşteau bine. Matei ne atrage atenţia că un grup important din mulţime erau orbii, şchiopii şi copiii. Dincolo de aceştia însă pândea primejdia. Autorităţile religioase nu-L vedeau cu ochi buni pe Isus, iar legiunile romane, însărcinate să ţină sub control mulţimile prezente la sărbătoare erau, prin grija Sanhedrinului, la curent cu informaţiile, despre persoana care ameninţa "ordinea locală". Isus Însuşi, avea, sentimente amestecate cu privire la parada care avea să înceapă. Luca relatează că apropiindu-se de oraş, Isus a început... să plângă. Ştia... cât de "nestatornică" e mulţimea! Glasurile care "acum" strigau "Osana!",  peste doar o săptămână aveau să strige, "Răstigneşte-L!"

Intrarea triumfătoare a Lui Isus în Ierusalim are în jurul ei o aură  contradictorie. Duminica Floriilor a fost un moment de triumph, dar nu acel "gen de triumf" care putea impresiona Roma şi nici acela care ar fi impresionat multă vreme mulţimile din Ierusalim. Ce fel de "Împărat" era acesta? Iar ucenicii au avut parte de multe surprize. Ne putem uşor imagina că în momentele în care Isus citea cu voce tare relatarea Exodulu, în mintea ucenicilor ... locul Egiptului era luat de Roma! Dumnezeu nu putea găsi un moment mai bun pentru a dubla acest tur de forţa decât acesta în care toţi pelerinii erau adunaţi la Ierusalim. Declaraţia Lui Isus a stârnit în aceştia cele mai îndrăzneţe visuri: "... Vă pregătesc Împărăţia... ", le-a spus cu autoritate,"... dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea".

Trădarea

Citind relatarea Lui Ioan, ne putem opri asupra unui incident anume,  care întrerupe desfăşurarea Cinei. În toiul acestei "Cine" în cea mai înjositoare postura, Iuda Îl vinde pe Mântuitorul.

Ghetsimani

În esenţă evenimentul din Ghetsimani este istoria unei rugăciuni fără răspuns. Paharul suferinţei nu a fost înlăturat. Lumea L-a respins pe Isus: dovada a venit sub forma unei procesiuni de torţe, şerpuind pe cărările grădinii. Curând ucenicii Îl vor părăsi. În timpul rugăciunii, a acelei rugăciuni dureroase care s-a lovit de un zid de tăcere. Isus trebuie să fi simţit că și Dumnezeu Îl părăsise.

În Ghetsimani, Isus a retrăit Ispitirea la care a fost supus de Satan din pustie. De fiecare dată ar fi putut rezolva "problema răului" prin forţă, cu o lovitură de cuţit rapidă împotriva acuzatorului din pustie sau printr-o  luptă crâncenă în grădină. Atunci însă n-ar mai fi existat o istorie a Bisericii, pentru că nu ar mai fi existat nicio Biserică şi istoria omenirii  s-ar fi oprit. Iar epoca actuală n-ar mai fi fost. Toate acestea ar fi stat în puterea Lui Isus dacă ar fi spus... un singur cuvânt... dacă ar fi refuzat  sacrificiul personal şi ar fi negociat... cumplita răscumpărare. Împărăţia n-ar mai fi crescut asemeni seminţei de muştar, ci mai degrabă ar fi căzut la pământ, ca o ploaie cu grindină. 

Mulţimea prezentă la răstignirea Lui Isus L-a provocat să-şi dovedească identitatea, cerândui-I să coboare de pe cruce, dar nimeni nu se gândea la ce s-ar fi putut întâmpla: că El va muri şi va învia. Dar odată încheiat acest act cei ce L-au cunoscut îndeaproape au înţeles. Maniera de abordare s-a potrivit perfect cu tiparul şi caracterul Lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales întotdeauna "calea  mai lentă şi mai anevoioasă  respectând libertatea omului indiferent de preţ".

Cereri cruciale rămase fără răspuns

În Joia Mare Hristos L-a rugat pe Tatăl să-L scutească de suferinţă, dar orice crucifix stă mărturie a agoniei acelei rugăciuni rămase fără răspuns. Mai devreme, în aceeaşi zi, Isus S-a rugat de mai multe ori pentru unitate între creştini. Dar uită-te în jur! Din nefericire (şi nu se ştie din ce motiv) şi această cerere crucială a rămas fără răspuns. În Vinerea Mare vedem o a treia rugăciune rămasă fără răspuns. Pironit pe cruce, sufocându-Se, Fiul a strigat către Tatăl o întrebare cutremurătoare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acest „de ce?“ a rămas fără răspuns. Nu s-a coborât niciun porumbel. Nu s-a auzit niciun glas ca de tunet. Nu a venit niciun răspuns care să infirme întrebarea.

 

În ziua aceea pe care o numim "Vinerea Mare"

Philip Yancey conturează evenimentul într-o viziune metaforică remarcabilă astfel: "Mi-ar fi plăcut ca un scriitor talentat ca Milton sau Dante să fi redat scena care trebuie să fi avut loc în iad în ziua în care a murit Isus. Cu siguranţă s-a dezlănţuit o adevărată petrecere în Infern. Şarpele din Geneză zdrobise călcâiul Lui Dumnezeu; balaurul din Apocalipsă înghiţise, în sfârşit, Pruncul, "Fiul" Lui Dumnezeu trimis pe pământ într-o operaţiune de salvare... sfârşise atârnat pe cruce... ca o sperietoare de ciori... zdrenţuită. Ce victorie... diabolică. Dar cât de scurtă... Prin cea mai ironică răsturnare de situaţie din istorie ceea ce a reprezentat pentru Satan biruinţa răului a reprezentat pentru Dumnezeu  biruinţa binelui. Moartea Lui Isus pe cruce a unit cele două margini ale prăpastiei dintre "un Dumnezeu perfect şi o omenire fatalmente  pervertită". În ziua aceea pe care o numim Vinerea Mare, Dumnezeu a făcut din cel mai monstruos act al istoriei cea mai mare victorie. Probabil de aceea simbolul nu a dispărut până astăzi. În Sâmbăta Paştelui speranţele şi rugăciunile ucenicilor zăceau spulberate şi zdrobite în mormânt. Iar Dumnezeu nu a făcut nimic. Nu a zis nimic. Nu se auzea decât bâzâitul muştelor în preajma cadavrului Fiului. Iar apoi...

 

Duminica Învierii

Zorii unui început nou

Învierea Lui Cristos este o axiomă epistemologică fundamentală a teologiei creştine. Richard Luman a spus că pentru creştini "Răstignirea şi Învierea au modificat echilibrul cosmic". Învierea Lui Isus cel răstignit este momentul decisiv al relatărilor N.T. şi miezul credinţei creştine. Întregul N.T. a fost scris în cadrul şi din perspectiva Învierii Lui Isus din morţi. Rezumativ şi într-o formă suprasimplificata avem la 1 Cor.15:3-4: "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; ... a fost îngropat  şi a înviat a treia zi  după Scripturi şi... S-a arătat...". Învierea este un fapt,   un act istoric special al Lui Dumnezeu materializat în Învierea Lui Isus Cristos. Prin Învierea lui Isus cel răstignit, Dumnezeul istoriei umane, anunţa lumii în fiecare zi singura categorie şi calitate umană pe care o aprobă pentru ordinea eternă, adică omul regenerat aici şi acum şi conform chipului lui Isus Cristos.

Dumnezeu nu a îndepărtat răul, ci l-a preschimbat în altceva", scria Dorothy Sayers. "El nu a oprit răstignirea: a înviat din morţi". Eroul a suportat toate consecinţele şi totuşi în final a triumfat. Speranţa noastră începe acolo unde părea că se sfârşeşte! 

În Duminica Învierii Dumnezeu a rupt tăcerea. S-a trezit. A

"vorbit". Şi acelora dintre noi care umblăm (şovăielnic uneori) pe urmele paşilor Lui din Ghetsimani până la Golgota şi apoi până la grădina mormântului, Duminica Învierii ne oferă o speranţă de nestăpânit. Acel miracol suprem - învierea Fiului lui Dumnezeu din morţi - ne asigură că fiecare vis îngropat şi fiecare speranţă spulberată vor fi absorbite şi înviate într-o realitate mult mai măreaţă decât orice ne-am putea imagina acum. Evenimentele ne prezintă un crâmpei din ceea ce va fi istoria din perspectiva eternităţii, când toate "dezamăgirile" (rănile, cicatricile nejunsurile, durerile şi tăcerile) vor apărea într-o lumină nouă. Credinţa...  noastră începe acolo unde se părea că se sfârşeşte. Între cruce şi mormântul gol stăruie unica promisiune din istorie: speranţă pentru lume  şi speranţă pentru fiecare dintre noi care trăim în ea. Axiomele    sistemului creştin de adevăruri nu sunt supoziţii împărtăşite în comun       cu gândirea seculară; ele au puncte de plecare diferite! Astfel, doctrinele creştine nu sunt derivate din observaţia experimentală ori din raţionalism, ci sunt date de Dumnezeu în revelaţia Sa; pentru religia revelată     importantă axiomatică fundamentală a revelaţiei divine este în cele din urmă o problemă de viaţă şi de moarte. (Axiomă fundamentală a fiecărui      "sistem" este nedemonstrabilă adică nu poate fi dedusă dintr-o cunoaştere mai înaltă sau anterioară, întrucât întregul "sistem de teoreme şi enunţuri" sunt legate şi depind de această axiomă fundamentală).

Astăzi perspectiva seculară, ridicularizeaza credinţa că având un caracter emoţional sau volitiv. Ni se spune că raţiunea cere o perspectivă seculară, dar adevărul este ca naturalismul nu este o cerinţă a raţiunii, ci o conceptualizare arbitrară a realităţii. El este limitat în mod nescuzabil ca o mărturie a lumii absolute şi este bazat pe o voinţă perversă şi pe o "inimă" rebelă. Dumnezeu în revelaţia Să nu este numai o umbră ascunsă care îl hărţuieşte mereu pe omul secularizat ca să-l cunoască; Dumnezeu este o realitate cu care omul secularizat este implicat profund chiar dacă dă un răspuns evaziv şi indirect, chiar dacă teoriile naturaliste Îl ignora că pe o ficţiune. Deşi omul "acestui veac" respinge non-secularul în teorie, în practică omul secularizat trădează o conştiinţă de sine care încorporează  şi recunoaşte non-secularul; viaţa lui de zi cu zi oglidește o dimensiune a  absolutului care conferă sens acelor simboluri religioase pe care la modul declarativ le-a repudiat. De fapt, procesele cognitive ale fiecărui individ conţin o conştiinţă ontologică primordială a Lui Dumnezeu că dat absolut.

 

Legaţi de timp şi de temporal

La numai trei ori cinci minute de moarte...

Revelaţia universală a Lui Dumnezeu penetrează adânc, în încerederea şi   în îndoielile omului. O conştiinţă ontologică sta în spatele şi dincolo de conceptualizarea de către om a realităţii create pe propriile lui premise şi  penetrează toate angajamentele şi elementele necondiționate ale experienţei umane.  Sunt clare două realitati: moartea umană este la fel de universală ca și nașterea umană și din cauza dependenței continue de fiecare respirație oricine este la numai 3 ori 5 minute de moarte. Omul este el însuși legat de timp și de temporalul care pătrunde în întreaga realitate și îl împinge amenințător și sfidator către bătrânețe și moarte. Succesiunea zilelor și anotimpurilor, vegetația deșertului care crește și se usucă, turmele care se nasc și mor, generațiile succesive de oameni ale căror corpuri se reîntorc  în pamant etc. își etalează caracterul efemer și contrastează cu eternitatea Lui Dumnezeu. 

Accentele deosebite în filosofia trecutului recent, oricât de importante ar fi pentru generaţia noastră nu sunt decât nişte creste înspumate trecătoare în oceanul învălmăşit al confuziei contemporane. O infatuare speculativă după alta îşi are impactul ei - de o jumătate de zi... 

 

Un bulgăre de carbon...

Moartea fizică pune capăt tuturor prilejurilor mereu amânate de pocăinţă şi răscumpărare (Evrei 9:27). Viaţa omului secular modern constă în evenimente tranzitorii ale lui, ieri, astăzi şi probabil mâine ținute împreună de o succesiune de sporturi cu public sau alte plăceri seculare     despre care spera că vor îndulci monotonia cenuşie a muncii.

Iată cum vedea lucrurile un ateu din secolul douăzeci: "În lumea vizibilă, Calea Lactee reprezintă un fragment infim. În acest fragment, sistemul solar este o particulă minusculă, iar în această particulă planeta noastră este un punct microscopic. Pe acest punct niște bulgări micuți de carbon și apă se târăsc timp de câțiva ani până când se dizolvă din nou în elementele inițiale". Voi evidenția partea deprimantă și absurditatea acestei condiții.

La înmormântarea ta (deși dacă ar fi așa tot un non-sens ar genera) s-ar putea citi următoarele: "A fost odată un mic bulgăr de carbon și apă, care s-a târât pentru o vreme pe o particulă minusculă. Acum nu mai este, a părăsit clădirea. Adio". Dacă universul este o mașinărie asamblată în mod întâmplător fără nicio menire dacă suntem... doar niște atomi atunci când viața se va termina nu va conta vreun sens... Dacă nu există Dumnezeu, universul este o mașinărie oarbă și nemiloasă. Ființele umane au apărut aici la întâmplare".

Învierea şi credinţa trebuie să facă faţă la numeroase neînţelegeri. Prietenii noştri sceptici ştiu că omul odată mort este mort. Despre Lev Tolstoi se scrie că la nouă ani, încredințat că Dumnezeu are să-l ajute să zboare, a plonjat cu capul înainte de la o fereastră de la etajul al treilea, fapt ce s-a soldat cu prima sa mare dezamăgire pricinuită de Dumnezeu. Din fericire, Tolstoi a supravieţuit violenţei aterizării şi peste ani a râs la amintirea modului copilăresc în care şi-a testat credinţa. Ne regăsim în acest mod de a aplica credința noastră, ne rugăm să ne pornească mașina, să luăm un test la o oarecare materie și noi... să nu fi făcut revizia necesară la mașină sau să nu fi învățat lecțiile şi temele pentru test. Învierea şi credinţa trebuie să facă faţă la numeroase neînţelegeri.

Când naturalismul nu este viabil...

Dacă sistemul doctrinar creştin e adevărat, atunci deducţiile derivate din axiomele contrare trebuie să fie false. Miriam Adeney, observa că   naturalismul nu este viabil: "Nimeni nu se raportează la sine ca la o colecţie de procese chimece (sau sociale)". Omul secularizat de astăzi     neagă categoriile de, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate divină nu fiindcă  erudiţia modernă le considera neinteligibile sau ca bazele lor intelectuale  nu sunt valide. El tinde să subscrie la concepţia contemporană despre viaţa mai degrabă din cauza gustului său preferinţei sale personale.

Mult lăudata autonomie a omului nu i-a învins conştiinţa unui destin impersonal şi a lipsei de semnificaţie umană; până şi speranţele sale întemeiate pe tehnologie cedează în cele din urmă în fața contingentei. Faptul că totul se leagă de timp înseamnă că totul e condamnat la pieire. Şi noi simpli muritori având în faţă un număr limitat de ani  vom muri cum mor şi celelalte animale;fiecare om îşi are ziua cea din urmă.

Şi totuşi omul secularizat refeza să se împace cu propria lui nimicnicie. El cauta o legătură cu nelimitatul dacă nu cu privire la originilee sale măcar cu privire la destinul sau. Refuza să se încline resemnat în fata limitelor pe care le fixează secularismul vieţii sale şi continuua să-şi întreţină speranţa  că el e ceva special. El manevrează relativizarea energiilor sale într-un mod care ar reprima înţelesul neschimbat al scopului şi semnificaţiei vieţii. El refuza să cugete la perspectiva sigură a morţii cât şi să se resemneze că nu e decât o cifră luată în calcul de teoriile curente Oricât de fără succes el încearcă să-şi anestezieze conştiinţa inevitabilităţii morţii atunci când îi îngroapă pe cei dragi. În ciuda ameninţării nefiinţei el îşi celebrează propria existenţă şi cauta siguranţă individuală inviolabilă; el cauta sensul unic al vieţii lui şi nu se mulţumeşte cu nimic mai puţin, decât cu un sentiment al semnificaţiei şi valorii personale durabile.

În punctul critic al naturii şi destinuului uman el refuza să accepte autoritatea gândirii seculare şi se evaluează potrivit unor standarde cu totul diferite de perspectiva naturalistă.Omul secularizat modern ezita între secularism ca şi conceptualizare ce exclude realitatea supranaturală şi revelaţia divină şi un punct de vedere al semnificaţiei şi valorii personale care-l prinde în plasa adevărului revelaţiei. În ciuda respingerii făţişe a lui Dumnezeu şi a revelaţiei ca categorii arhaice şi acum defuncte, experienta omului secularizat modern se afla - în raporturi inevitabile cu revelaţia transcendentă. Contururile vieţii seculare îl leagă pe naturalistul contemporan de un orizont mai larg decât îi permite îngustă lui teorie asupra realităţii. Existenţialismul ateu se resemnează în fata disperării   pesimismului; realitatea exterioară nu este decât destin iraţional şi nu exista nici o alternativă pentru nihilism. Omul secular radical considera că    trăieşte pe o planetă lipsită de orice fel de plan şi scop intrinsec, şi crede că s-a născut în urma unui accident cosmic.

Cu toate acestea  omul secularizat îşi contrazice în viaţa cotidiană     pretenţiile naturaliste şi îşi ajustează problemele personale în funcţie de        cu totul alte "ipoteze". Omul secularizat refuza să se împace cu propria lui  nimicnicie şi trăieşte în conformitate cu "două standarde"(când îi serveşte  interesele, trăieşte, afirma şi îşi slăveşte crezul său naturalist dar acceptă imediat ori de câte ori doreşte alte alternative ascunse de acţiune), viaţa lui particulară depune o mărturie involuntară asupra omisiunilor și  inconsecventei concepţiei naturaliste. El este "dezbinat" până la punctul de prăbuşire!

Căderea omului 

Căderea omului a constituit un catastrofal şoc al personalităţii; ea a fracturat existența umană printr-o ruptură devastatoare. De atunci închinarea şi contemplarea Lui Dumnezeu au fost deteriorate şi devotamentul omului faţă de voinţa divină... s-a sfărmat. De aceea "răzvrătirea" omului împotriva Lui Dumnezeu afectează întreaga lui existenţă; el este acum motivat de o voinţă nemăsurată; nu-L mai iubeşte pe Dumnezeu ci el dedica raţionamentul uman cauzei răzvrătirii spirituale. Langdon Gilkey spune despre starea de spirit predominantă a vieţii contemporane că  "este sceptică faţă de toate formulările de ultima coerență sau de ultima semnificaţie atât speculative cât şi teologice". Nici un alt fapt al vieţii contemporane nu este mai evident decât "neîncrederea" ei crescândă în adevărul final şi îndoială implacabilă faţă de orice     cuvânt cert.

Într-un pasaj uimitor Barth spune că "nu poate fi niciodată  evident în     vreo declaraţieteologică dacă se afla de o parte sau de alta a graniței"   cât un fir de păr care separa "via  regia a simplităţii divine de calea celei mai incredibile înșelătorii".

Poetul Patrick Kavanaugh descrie "promisiunea" făcută la Învierea Lui Isus ca: "un râset eliberat pentru totdeauna". Pentru unii drumul lung al Sâmbetei Mari pare... prea lung iar povară prea grea.Vinerea Mare poate oferi mangâierea că nu suntem singuri. Pentru cineva prins în capcana suferinţei şi ruşinii având o minte prea înceţoşată să înţeleagă ceva promisiunea unei zile de Dumnica pare vagă şi extrem de lipsită de substanţă. Bineînţeles, în afară de cazul în care este adevărată. Suferinat şi ruşinea vor fi doar amintiri vagi ale unor timpuri trecute. Dumnezeul Suveran folosește lucrurile rele ca materie primă pentru a crea binele.

 

Evidența dar dincolo de înţelegere

Istoria creştină se termină cu "promisiunea" că într-o zi răscumpărarea va fi completă, ca Dumnezeu Se va reabilita  pe Sine Însuşi  printr-o explozie de putere recreatoare... "Acum vedem că într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci... vom vedea faţa în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci... voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin".

George Steiner, scrie: "Dar a noastră este călătoria lungă de Sâmbătă". "Creştinismul considera Vinerea Mare drept Vinerea Crucii. Dar şi necreştinul, ateul, o cunoaşte la fel de bine. Aceasta presupune că el ştie despre nedreptate, despre suferinţă continuă, despre sfârşitul enigmatic şi crud, care influiențează nu numai dimensiunea istorică a condiţiei umane ci trăirea vieţii de zi cu zi. Cunoaştem fără doar şi poate - durerea, eşecurile dragostei, singurătatea de care avem parte şi care este destinul nostru". Ştim de asemenea despre Dmninică. Pentru creştin acea zi -   semnifică o confirmare sigură dar precară, evidenta dar dincolo de înţelegere a învierii, a  iubiri care a învins moartea - însemnătatea acelei Dumnici le aduce cu sine". Dar ştiu că în acelaşi fel în care noi ne adaptăm la cunoaşterea personală a Lui Dumnezeu - un Dumnezeu invizibil şi total diferit de noi - la fel şi Dumnezeu trebuie să se adapteze pentru a ne cunoaşte. De fapt Dumnezeu a trebuit să Se supună aceluiaşi plan. În apogeu al ironiei, Dumnezeu a transformat răul suprem în bine suprem, lucrând în mijlocul violenţei şi urii umanităţii, pentru a înfăptui răscumpărarea noastră. "A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce".

În prea-lungul interludiu al zilei fără nume... 

Intervalul dintre două perioade

Vinerea întunecată a Golgotei poate fi numită "Mare" doar în virtutea a ceea ce s-a întâmplat în Dumnica de Paşte o zi care ne dă "o cheie năucitoare" pentru a descifra marea enigmă universului. Paştele a deschis o falie în universul care aluneca în jos pe panta entropiei şi a dezintegrării  pecetluind promisiunea că într-o zi Dumnezeu ne va arăta minunea Paştelui la scară cosmică. Să ţinem minte că în acest grandios spectacol cosmic timpul în care trăim e ziua de sâmbătă... ziua fără nume... dintre celelalte două. În intervalul dintre cele două episoade în perioada când Dumnezeu pare absent în prea-lungul interludiu al "zilei fără nume" în "vremea de trecere" supravieţuitorii ceţii stau... în aşteptare... "De ce staţi şi vă uitaţi spre cer?"

Philip Yancey, scrie: "Cred aceste lucruri dar nu ştiu cum se face că mereu "le uit". Uit că rugăciunile mele contează înaintea Lui Dumnezeu. Uit că îmi ajut semenii să ajungă la destinaţia lor eternă. Uit că alegerile pe care le fac aici aduc bucurie sau întristare Domnului Universului. Trăiesc într-o lume cu copaci telefoane şi faxuri iar realitatea acestei lumi materiale are tendinţa de a-mi sufoca credinţa în universul spiritual, care le cuprinde pe toate. Mă uit la văzduhul senin, albastru şi nu văd... nimic ... Înălţându-Se Isus şi-a asumat riscul de a fi uitat".

Între promisiune şi împlinire.

Scriitorul, profesorul emerit de sociologie Tony Campolo a ţinut în biserica din Philadelpia o predică mişcătoare: "E vineri dar vine duminică". Într-un crescendo de tempo şi volum Campolo pune în antiteza imaginea lumii din ziua de vineri când forţele răului au învins  forţele binelui, când toţi prietenii şi ucenicii  au fugit  speriaţi, când  "Fiul" Lui Dumnezeu a murit pe cruce - cu cea din duminică de Paşte. Ucenicii care au trăit ambele zile şi vinerea şi duminica nu s-au mai îndoit  niciodată de Dumnezeu. Au învăţat că atunci când Dumnezeu pare cel mai lipsit de putere este cel mai puternic; când Dumnezeu pare mort El, revine la viaţă. Au învăţat să nu-L excludă niciodată pe Dumnezeu din calculele lor. Dar Campelo "a sărit totuşi peste... o  zi" în predica lui. Cele două zile au primit nume înscrise în calendarul Bisericii: Vinerea Mare şi Duminica Paştelui. Şi totuşi într-un sens foarte real "noi trăim sâmbăta...  ziua fără nume". Ceea ce ucenicii au experimentat la scară mică trei zile de durere, pentru un "om" care murise pe o cruce - trăim noi acum la scara cosmică. Istoria omenirii continua să se desfăşoare între promisiune şi  împlinire. Putem crede că Dumnezeu e în stare să facă ceva bun într-o lume în care există atrocităţi, moarte, ghetouri în inima oraşelor şi  închisori care gem de deţinuţi?

O confruntare dramatică pe scenă contemporană

Dezacordul fundamental dintre naturalism şi teism porneşte de la  întrebarea dacă Dumnezeu este real sau imaginar?

După cum Dumnezeu îi convinge neîncetat pe oameni de păcat şi conferă  viaţă nouă tuturor celor ce cred tot aşa auto-descoperirea Lui în lume îşi  urmează liber cursul zi de zi, ora de oră, şi chiar clipă de clipă într-o galaxie de mărturii revelaționale care fac din omul revoltat un rebel fără  scuză. Hendrik G. Stoker susţine că în univers toţi oamenii sunt  confruntaţi zilnic cu o creaţie ordonată care Îl releva pe Autorul ei divin.

Răspunsul omului faţă de Dumnezeu este alterat şi vag. Şi totuşi omul    dă un răspuns indirect revelaţiei universale a Lui Dumnezeu chiar dacă în baza păcătoşeniei sale feroce - se pune de-a curmezişul acestei revelaţii.  

Isus a produs schimbări profunde în modul în care Îl înţelegem pe Dumnezeu. În esenţă ni L-a adus pe Dumnezeu - aproape. A redifinit  concepte şi concepţii şi a schimbat accente în interpretare şi evaluare. Evreilor care cunoşteau un Dumnezeu distant, abstract Isus le-a adus mesajul, "că Lui Dumnezeu Îi pasă de iarbă de pe câmp, hrăneşte vrăbiile,  ştie câte fire de păr avem în cap". Pentru evreii care nu îndrăzneau să pronunţe Numele Lui Dumnezeu Isus a introdus cuvântul aramaic de o surprinzătoare intimitate: "Ava". Era un termen familiar care exprimă afecţiunea în familie (în contrast cu frică şi ceremonialul plin de solemnităţi cerut a fi respectat de către oricine îndrăznea să se apropie de mysterium tremendum) un fel de diminutiv de genul "tati" unul dintre primele cuvinte articulate de copii (termenul "Ava" care înainte de Isus nu se corela cu cuvântul Iahve, Dumnezeul Suveran al universului). Dar după Isus a devenit un termen obişnuit de adresare care exprimă intimitatea cu Tatăl. L-au preluat şi adunările de limba greacă. Un nou tip de intimitate este surprins de Marcu când perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos. Aceea perdea servea ca perete despărţitor pentru Sfânta Sfintelor, locul în care era prezent Dumnezeu. Ruperea  perdelei indica că nu mai erau necesare sacrificii şi  nici un mare preot  nu mai trebuia să tremure când intră în locul sacru. Astăzi - în epoca modernă - trăim această intimitate nouă Îi cântam Lui Dumnezeu refrene cunoscute cântam imnuri şi "stăm de vorbă cu El în rugăciuni neprotocolare".

William Blake subliniază că uneori aceea dintre noi care-L căutam pe Isus "nu putem să vedem mai departe de nasul nostru". Triburi, guverne, naţiuni, teologii moderne, literatura de specialitate din biblioteci şi  seminarii, cercetători de seamă, filme, regizori, indivizi, sportivi, etc., creştinul de rând îl considera pe Isus în maniere stranii şi deseori,  diametral opuse. Începând cu abordări în cheie mai conservatoare sau mai comice şi terminând cu abordări profunde şi evocatoare. Într-un asemenea "vălmăşag de idei" cum răspundem la întrebarea simplă: "Cine a fost Isus?". Când vorbim de spre Dumnezeu, nu facem decât să vorbim în analogii limitate pentru că El Dumnezeu  nu este un obiect aflat în timp  şi spaţiu. Întregul nostru limbaj despre aceste lucruri, al teologului şi al  copilului deopotrivă este rudimentar. Scriptura foloseşte limbajul  spaţiului şi timpului pentru a vorbi despre Dumnezeu care se afla dincolo     de timp şi spaţiu. Limbajul Scripturii are astfel un caracter metaforic și analogic. Prin Hristos Dumnezeu "a înmuiat limbajul" pentru urechile  ascultătorilor Săi. Comentând, capacitatea omului de-a extrage esenţialul   de-a înţelege esenţialul din spatele conceptelor cu care se operează C.S. Lewis a scris: "În fapt, slujbele noastre atât prin modul în care se desfăşoară cât şi în ce priveşte, puterea noastră de a participa la ele sunt,     doar încercări de a ne închina; niciodată, izbutite pe deplin adesea   eşecuri, în proporţie de... 99,9%, uneori, eşecuri pe de-a 'ntregul". Stilul de exprimare ne crează probleme. Ne trezim într-o acută lipsă de înţelegere şi într-o supărătoare criză de limbaj din care ne salvează recursul la metafore analogii şi poveste şi la alte forme de exprimare foarte utile de pe tărâmul literar. C.S. Lewis şi alţii ne-au arătat că  imaginile mitice sunt  purtătoare foarte convingătoare ale adevărului. Philip Yancey scrie: "Când Dumnezeu a dorit cu tot dinadinsul să se facă  înţeles de profeţi le-a permis să aibă acces la o perspectivă cosmică,    special de bogată în imagini mitice"!

"Întruparea arata omului grozăvia mizeriei sale prin măreţia remediului  pe care l-a cerut". Isus a expus eşecurile noaste de fiinţe umane într-un mod care ne-a tulburat profund. J.R.R. Tolkein notează: "Evangheliile conţin o poveste mai întinsă care cuprinde tot ce este esenţial din toate celelalte poveşti. Dar această poveste a intrat în istorie şi în lume în ce are această esenţial. Este povestea supremă; şi este adevărată".

Naturalismul  secular  neagă orice element de referinţă revelational şi    îl expune pe om şi  lumea sa în mare măsură la - şansa şi schimbare şi  aceasta inunda realitatea cu - contingenta comprehensivă, vremelnicie  totală, relativitate radicală şi autonomie absolută. Pe scurt contingenta  comprehensivă înseamnă că realitatea este iraţională, natura este oarbă, istoria este imprevizibilă şi haotică. Tot ce face omul este umbrit de  relativitate şi vremelnicie. Faţă de acest lucru Karl Lowith pune următoarea întrebare crucială: "Cum poate cineva să se simtă acasă    într-un univers conceput ca rezultat întâmplător al probabilităţilor statistice şi despre care se spune că a apărut în urma unei explozii? Un astfel de univers nu poate să  inspire încredere sau simpatie nici nu poate să dea orientare şi sens existenţei umane din cadrul său". Longdon Gilkey     spune că atunci când toate finalităţile sunt detronate şi absoluturile sunt    relativizate, trăim - într-un univers populat "numai de stele rotitoare,de atomi ce se învârtesc şi de alţi oameni, la fel de pierduţi ca şi noi" (Naming the Whirlwid). 

Aceeaşi respingere ca pe vremea Lui Isus

"Doamne  arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns" L-a rugat Filip pe Isus cu ceva vreme mai înainte dar când Isus a răspuns arătând  spre Sine se pare  că acest lucru nu a fost destul: mai târziu în aceași seara, Filip şi toţi  ceilalți L-au abandonat. Filip se regăseşte într-o oarecare măsură în  fiecare dintre noi – tânjim, aşteptăm, să-L vedem măcar odată   "înconjurat de foc şi fum", (prin manifestări, prin urme asurzitoare) pentru   a scăpa de îndoieli. Însă, ceea ce oferă Dumnezeu din această perspectivă - nu satisface. Lumea nu poate trece peste prăpastia, dintre ceea ce aşteptăm noi de la Dumnezeu şi ceea ce a  oferit El în Isus. Cea mai bună Exprimare a Esenţei Lui Dumnezeu - întâmpină acum aceeaşi "respingere" ca în zilele Lui Isus. Omenirea de pretutindeni are o cunoaştere elementară a ceea ce este ultim şi etern a realităţii Lui Dumnezeu, etc. (Romani 1:20-32). Prin raţiunea şi conştiinţa umană    speţa umană are o percepţie de neşters a divinităţii eterne şi suverane. Karl Barth, a afirmat că răspunsul la întrebarea: "Poate fi cunoscut Dumnezeu?" nu pretinde din partea teologilor un ocol prin introducerea   la dogmatică. Barth insista că teologia creştină confrunta în mod responsabil scena contemporană numai prin mărturia ce o depune în favoarea acestei revelaţii unice a Lui Dumnezeu şi nu prin dezbaterea problemei dacă există sau nu Dumnezeu sau prin discutarea posibilităţii unei astfel de revelaţii. Credinţa este un pariu pe inevidentă, un mod de a trăi în lipsa garanţiilor ultime în tensiunea unei expectative fără termen. Credinţa merge pe încredere, pe speranţă, pe arvuna şi pe răbdare. Credinţa este dialogul calm cu o promisiune. Credinţa este un semn către  orizont, o deschidere care îşi produce reperele din propria ei tenacitate    din parcursul pe care îl instituie. Ceea ce deosebeşte credinţă oarbă de credinţa autentică este că cea din urmă se sprijină pe argumente adecvate,    empirice sau non-empirice. Credinţa biblică se deosebeşte de alte credinţe prin fundamentaea ei argumentata pe Dumnezeu - care rosteşte un Cuvânt nesupus revizuirii omeneşti şi axat în mod mântuitor, în Isus Cristos. W.J. Niedhardt notează despre o referire mai largă a reprezentării biblice a credinţei: "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Evrei 11:1).

 

Cum poate nemărginirea să se exprime fiinţelor mărginite?

Philip Yancey explică: "Este ca şi cum ai încerca să descrii culorile unei  persoane care s-a născut fără vedere sau o simfonie de Mozart unui surd  din naștere sau să explici teoria relativității unei persoane care habar n-are    ce sunt atomii". Căci cum ar putea de exemplu o molie care roade lână  australiană - să-i dovedească alteia, "ca Australia există?"

Multe din întelegerile noastre  asupra modalităților de interacțiune a lui  Dumnzeu cu lumea sunt flagrant greșite. Dumnezeu acționează încet     imprevizibil și paradoxal. John Calvin a spus că Dumnezeu ne-a vorbit ca  unor copii mici mai ales în Vechiul Testament dar lungii vectori ai  istoriei au îndreptat permanent privirile înspre revelația Sa finală.

Un scriitor a scris: "Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea. Dacă Dumnezeu dorește să se manifeste în lumea noastră El trebuie să accepte limitări. El codescinde... literal coboară ca să fie cu noi... la punctul nostru de vedere. Natura Lui Dumnezeu este de neimaginat și ne trezim într-o acută criză de limbaj când abordăm subiectul Divinității. Ron Hansen a afirmat: "Dumnezeu ne dă exact atât cât să-L căutăm și niciodată destul   pentru a-L putea descoperi pe deplin. Dacă ar face mai mult ar inhiba libertatea noastră și libertatea noastră Ii este dragă Lui Dumnezeu".

E sâmbătă pe planeta pământ. Va veni Dumnica  vreodată? "Toți ne leganăm pe un balansoar pornind de la credința la necredință înapoi la credință și se încheie... unde? Unii nu găsesc niciodată credința". "Tăcerea" lui Dumnezeu frizează inexplicabilul! Dumnezeu Se   "ascunde" cu succes! Teribilele lucruri care li se întâmplă oamenilor le crează acestora dificultăți în a se raporta la Dumnezeu. Dumnezeu nu este impetuos ci rezervat în acțiuni. De multe ori intervenția vine după planșete și rugăciuni  întârzâind... decenii sau chiar secole. "Intervenția" lui Dumnezeu avansează încet, domol și Dumnezeu dă dovadă de o autostăpânire remarcabilă. Aceasta "garantează" faptul că fiecare om se va îndoi câteodată și mulți Îl vor respinge. Filosoful Nicholas Rescher  aseamană comunicarea cu Dumnezeu cu vorbitul la un sistem învechit de telefonie. Alte convorbiri intervin pe linie, vocea se șterge, legatura se întrerupe brusc și noi toți strigăm: "Alo! Alo! Ești acolo?"

Ethelbert Stauffer în "New Testament Theology" spune: "Oriunde pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu nimic nu rămâne neschimbat ci lucrurile sunt răsturnate cu totul uneorii de ceva nou care începe, alteori de ceva vechi care încetează dar de cele mai multe ori amândouă aceste lucruri se întâmplă împreună".

Istoria şi-a schimbat pentru totdeauna cursul datorită timpului petrecut de Isus aici. Iar planul global al Lui Dumnezeu pentru acest pământ - va triumfa; istoria formează doar detaliile.

A. Pantiș