Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, într-una dintre epistolele sale, să ne aducem aminte de mai marii noştri, să privim la pilda vieţii lor şi la felul cum şi-au sfârşit viaţa şi să le urmăm credinţa (Evrei 13,7). În fiecare an, în ziua de 17 ianuarie, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare (+ 356), una dintre figurile cele mai emblematice ale monahismului egiptean din secolele III-IV. În deşertul Nilului, în Egipt, a înflorit o filozofie de tip sapienţial, o cugetare subtilă şi vie, plină de sens, izvorâtă dinr-o trăire autentică a Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, păstrată în cartea numită Pateric. Patericul egiptean este un depozit de bogăţii spirituale ale Răsăritului ortodox, o culegere de cuvinte şi fapte ale călugărilor din vechime, devenită cea mai faimoasă şi mai importantă scriere după Biblie, atât în Orient cât şi în Occident. Nu întâmplător pastorul Richard Wrumbrand a recomandat, cu ani în urmă, creştinilor de orice confesiune, să citească Patericul egiptean, ca pe una dintre cărţile fundamentale ale creştinismului.

Urmarea lui Hristos
Sfântul Antonie cel Mare s-a născut într-o familie creştină destul de înstărită, la mijlocul secolului al III-lea, în anul 250. A rămas de tânăr orfan, la vârsta de 18 ani, fapt care l-a făcut mai sensibil la mesajul Evangheliei. Convertirea pentru viaţa pustnicească s-a produs într-o Duminică, în timpul Sfintei Liturghii, când a auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: "Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer" (Matei 19,21). Antonie a făcut întocmai. Şi-a vândut partea lui de moştenire şi a început viaţa monastică în propria lui locuinţă. Curând a descoperit la marginea cetăţii un "bătrân" experimentat în viaţa duhovnicească, care îl va îndruma şi pregăti pentru vieţuirea în pustie. Se va retrage într-un mormânt părăsit, unde va petrece timp de 35 de ani, în post, rugăciune, asceză şi singurătate. Un prieten îl va aproviziona din când în când cu hrană, cât să supraveţuiască. Felul său extraordinar de vieţuire a atras în jurul său numeroşi ucenici, care în cele din urmă îl vor face să se retragă şi mai adânc în pustiu, pentru a regăsi liniştea şi singurătatea necesare contemplaţiei şi rugăciunii. Se va retrage mai apoi pe un munte lângă Marea Roşie, un munte care se numeşte şi acum Muntele Sfântului Antonie, de pe culmile căruia se vede Muntele Sinai. Aici a rămas până la moarte, fiind vizitat de fraţi de la mănăstirile de la poalele muntelui şi alţi pelerini dornici să-l asculte şi să-i urmeze îndrumările şi poveţele. A trecut în veşnicie în anul 356, după o vieţuire de peste o sută de ani, înconjurat cu multă dragoste de ucenicii cei mai apropiaţi. Iubirea şi râvna cu care L-a urmat pe Hristos l-au făcut vrednic de a i se descoperi momentul când va muri. Astfel, înainte de a-şi încredinţa sufletul în mâinile Ziditorului a toate, şi-a împărţit "averea" (hainele sfinţite cu care trăise) celor doi ucenici apropiaţi, cărora le-a poruncit să-i îngroape trupul într-un loc neştiut de nimeni, pentru a nu fi slăvit după moarte. Cu acest gest de smerenie supremă - cum îl numeşte Cristian Bădiliţă - îşi încheie viaţa sa pământească. Mulţi dintre sfinţii cei mai mari din Egipt i-au fost ucenici. Sfântul Antonie cel Mare îşi datorează renumele biografiei pe care i-a consacrat-o, la scurt timp după moarte, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, care l-a cunoscut personal. Deseori arhiepiscopul Alexandriei şi-a îndreptat paşii spre pustia Egiptului unde trăia Sfântul Antonie, de la care primea numeroase sfaturi duhovniceşti. Arhiepiscopul spunea că îi turna apă să se spele pe mâini, aşa de mult îl preţuia. Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, evoca în cuvinte emoţionante acest episod în care marele arhiepiscop al Alexandriei îi turna apă să se spele pe mâini marelui Avvă Antonie din pustie. Câţi dintre marii noştri ierarhi ar mai fi în stare să facă asemenea gesturi de smerenie în faţa unor mari trăitori ai credinţei?

Biruitor al diavolilor
Sfântul Antonie umple cu chipul său şi covârşeşte mărimea duhovnicească a altora, prin biruinţele pe care le-a obţinut în lupta cu demonii, care l-au încercat ca pe nimeni altul, apoi prin minunile pe care le-a săvârşit, prin viaţa sa evlavioasă şi prin cuvintele date altora. El i-a biruit pe demoni prin apelul permanent la Crucea lui Hristos. E foarte important să reţinem că închinarea la cruce, facerea semnului sfintei cruci erau atât de prezente în viaţa creştinilor încă din secolul IV. Iată ce ne recomandă Sfântul Antonie: "Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Veţi vedea pe demoni făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului. Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii". E firesc să ne întrebăm de ce refuză unii creştini astăzi semnul crucii, fără să realizeze că tocmai prin aceasta cad sub puterea celui rău. Fac voia celui ce se teme de semnul crucii. Sunt milostivi cu diavolul, cum pe bună dreptate remarca vrednicul de pomenire Mitropolitul Antonie Plămădeală.

Roagă-te şi munceşte!
Sfântul Antonie luptase îndelung cu sine (tăierea propriei voinţe) şi cu demonii. Nu-i fusese uşor. Uneori a avut nevoie de intervenţia directă a lui Dumnezeu, care prin trimişii Săi l-au orientat atunci când era în cumpănă. Şezând odată în pustie a venit în lenevire şi în multă întunecare de gânduri şi zicea lui Dumnezeu: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile; ce voi face în tristeţea mea? Cum mă voi mântui?". Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Său, care a venit în ajutorul lui Antonie. Iată ce ne spune Patericul: "Şi sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe oarecare care îi semăna, şezând şi împletind o funie, apoi se scula de la lucru şi se ruga şi iarăşi se aşeza şi se apuca de împletit funia. Apoi iarăşi sculându-se, se ruga. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: Aşa fă şi te mântuieşte! Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi făcând aşa se mântuia.". Observăm că acest principiu, al împletirii rugăciunii cu munca, practicat de Antonie, la îndemnul lui Dumnezeu, a devenit tradiţional în monahismul răsăritean, dar şi în viaţa credincioşilor. Munca şi rugăciunea, adică îndeplinirea responsabilităţilor zilnice şi îmbinarea acestora cu rugăciunea şi celelalte mijloace duhovniceşti (postul, lecturile duhovniceşti etc.) îl ajută şi pe credinciosul de rând să se menţină într-un echilibru trupesc şi duhovnicesc atât de necesar pentru dobândirea unei vieţi duhovniceşti în conformitate cu poruncile lui Hristos.


Judecăţile lui Dumnezeu
Deşi Sfântul Antonie trăia în pustie într-o strânsă comuniune cu Dumnezeu, l-au frământat şi pe el o mulţime de întrebări capitale, care ne frământă şi pe noi cei de azi, care, prin intermediul lui, primim şi noi răspunsuri. Se spune că Avva Antonie, căutând la judecăţile lui Dumnezeu, l-a întrebat pe Acesta zicând: "Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci?". Observăm că sunt întrebări capitale. Care dintre noi nu şi le-a pus? Iată că şi le-au pus şi sfinţii care trăiau departe de zbuciumul lumii! Răspunsul Sfântului Antonie i-a venit chiar de la Dumnezeu, de aceea s-a şi mulţumit cu el. I-a venit lui glas din cer zicând: "Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le ştii!". Trebuie, aşadar, să ne recunoaştem limitele. Nu putem să pătrundem toate tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu ne descoperă tot ceea ce ne este necesar şi folositor pentru mântuire, pentru a duce o viaţă liniştită în comuniune cu El şi armonie cu semenii noştri, dar nu putem ştii toate judecăţile lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte şi de cuvintele spuse de Mântuitorul Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli: "Nu este al vostru să ştiţi anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpânire!" (Faptele Apostolilor 1,7).

Discernământul sau dreapta socoteală
Sfântul Antonie a fost un exemplu de echilibru. Nu a fost un inchizitor, un duhovnic aspru şi neîndurător. Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a caracterizat drept un pedagog elastic, care a înţeles firea omenească. Nu e întâmplător faptul că un vânător, afundat în pustie, l-a văzut pe Sfântul Antonie glumind cu fraţii. Acesta s-a smintit că un pustnic aşa de renumit ca Antonie glumeşte cu ucenicii. Bătrânul, vrând să-l încredinţeze pe vânător că trebuie să se pogoare câte puţin fraţilor, i-a zis acestuia: "Pune săgeata în arcul tău şi întinde!". Şi acela a întins. Apoi iarăşi a zis: "Întinde iarăşi!". Şi acela a întins. Din nou bătrânul i-a zis: "Întinde!". Atunci vânătorul a zis: "De îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul!". Atunci Antonie i-a zis: "Tot aşa e şi la lucrul lui Dumnezeu: dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab' se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorî fraţilor!". Auzind acestea vânătorul s-a umilit şi a înţeles pilda Sfântului Antonie, plecând zidit sufleteşte. Toate aceste pilde şi întâmplări sunt menite să ne înveţe să fim oameni echilibraţi. Întrebat fiind Sfântul Antonie care este virtutea cea mai mare, el a dat următorul răspuns: dreapta socoteală sau discernământul! Discernământul trebuie să ne ghideze viaţa şi toate lucrările ori acţiunile noastre. Numai fiind oameni ai echilibrului vom putea evita excesele şi alunecările de tot felul. De aceea, e foarte important să avem un duhovnic care să ne orienteze în viaţa duhovnicească, aşa cum a fost Antonie pentru ucenicii lui.

De la pustiul lui Antonie la pustiul spiritual al lumii de azi
Ce poate învăţa omul modern dintr-o întâlnire cu Sfântul Antonie cel Mare? Multe! În primul rând, smerenia! Dar ce să mai caute smerenia într-o lume atât de agitată şi perversă precum aceea în care trăim noi astăzi, în care goana după imagine, după slava deşartă depăşeşte până şi stăruinţa diavolilor? Unde să mai fie loc pentru rugăciune, post, priveghere, contemplaţie, fuga de slava deşartă, discernământ, bun simţ, demnitate ori omenie, când aceste virtuţi sunt pe cale de dispariţie şi dinlăuntrul Bisericii? Iată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel în acest sens: "În timpurile din urmă vor veni vremuri grele. Că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, pângăritori, fără inimă, neănduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, duşmani ai binelui, trădători, obraznici, orbiţi de trufie, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu" (II Timotei 3,1-5). Reflectând la realităţile zilelor noastre observăm că deşertul spiritual de astăzi e mai arid decât pustiul Sfântului Antonie cel Mare. De aceea considerăm că o întâlnire cu nevoinţele şi învăţăturile Sfântului Antonie este oricând binevenită şi reconfortantă.