Motto: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui…(din psalm) Slujind cu devotament Bisericii lui Hristos, părintele Ilarion a trecut peste multe greutăţi prin care diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre, încerca să-l devieze de la calea pe care pornise. Prigonit fiind nu a încetat a sluji lui Dumnezeu, ci chiar mai mult, şi-a dus crucea cu demnitate până la capăt. La şapte ani după trecerea sa la cele veşnice, trupul părintelui Ilarion se păstrează precum sfintele moaşte, semn că Dumnezeu l-a trecut în ceata sfinţilor. Sfintele moaşte, Lumina de la Ierusalim şi nealterarea apei sfinţite sunt o dovadă vie şi incontestabilă a dreptei credinţe, dovadă recunoscută doar de cei ce vor să se mântuiască. Copilăria Părintele Ilarion s-a născut la 2 august 1913 în satul Valea Glodului, comuna Vultureşti, judeţul Suceava, fiind primul fiu al familiei Alexandru şi Maria Argatu. A mai avut 14 fraţi dintre care şase au murit înainte de împlinirea vârstei de 2 ani. A fost botezat cu numele Ioan, după dorinţa tatălui său. Trăind într-o familie săracă, mereu umbla desculţ şi înbrăcat într-o cămaşă simplă şi aceea primită de la alţii mai înstăriţi. Părinţii lui Ioan erau oameni simpli şi cu frică de Dumnezeu, învăţându-i pe toţi copiii lor încă de mici cu rugăciunea şi mersul la biserică. La puţin timp după căsătoria ultimului copil, mama trece la cele veşnice, iar tatăl intră în monahism, primind la călugărie numele Atanasie. Fiind crescut în frica lui Dumnezeu, Ioan doreşte să devină slujitor al Sfântului Altar şi în acest scop urmează şcoala teologică. În timpul vacanţelor Ionică mergea mereu la mănăstirea Cocoş unde era stareţ arhimandritul Epifanie (fratele mamei sale) care îl povăţuia pe calea duhovnicească. Îi plăceau în mod deosebit povestirile duhovniceşti ale unchiului său din vieţile sfinţilor, Pateric, învăţături ale Sfinţilor Părinţi etc, precum şi povestirile despre Muntele Sinai, Ierusalim, Constantinopol şi alte locuri duhovniceşti prin care părintele Epifanie a umblat. Preotul Ioan Argatu După căsătoria sa cu viitoarea maică-preoteasă, Georgeta, la 1 decembrie 1940 a fost hirotonit preot la Mitropolia din Iaşi pentru parohia Oniceni. Aici a slujit aproape doi ani, fără salar. Pentru felul în care săvârşea sfintele slujbe, dar şi pentru predicile sale, şi-a atras simpatia multor preoţi şi credincioşi, dar şi invidia altor preoţi din zonă, mai ales că mulţi credincioşi din parohiile învecinate mergeau pentru trebuinţele duhovniceşti la Oniceni. Datorită numărului mare de credincioşi se înfiinţează parohia Oniceni II (Ruşi-Ioneasa) unde construieşte şi o biserică. În acea perioadă, la Iaşi, era vicar PS Iustinian Marina (ulterior patriarh al României) care, văzând că la Boroaia construcţia bisericii stagna de aproape 22 de ani, în 1946 îl transferă în acest sat, încredinţându-i-se şi continuarea construcţiei bisericii. Cu toate piedicile întânpinate din partea autorităţilor locale, părintele Ioan, împreună cu sătenii, continuă construcţia bisericii. Vremuri de prigoană Pe când se afla ca paroh la Boroaia II, autorităţile locale îi căutau motiv pentru a-l aresta. De multe ori încercau să-l provoace în fel de fel de curse, alteori recurgeau la înscenări, dar Dumnezeu, ştiindu-i inima curată, îl ferea mereu de acestea. Una dintre acuzaţiile ce i se aduceau era „instigator la ordinea publică”. Securitatea împreună cu PCR şi miliţia din comună, a reuşit să strângă 40 de reclamaţii prin care să dovedească „vinovăţia” părintelui Ioan. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în ziua când trebuia să fie arestat, se afla în casa unei persoane care i-a spus plângând: „Părinte, te rog să mă ierţi. Am scris o reclamaţie împotriva sfinţiei tale ce mi-a fost dictată de către miliţieni. Dacă n-o scriam îmi pierdeam locul de muncă.” În aceeaşi situaţie se aflau şi alţi 39 de salariaţi de la „Foresta” şi „Moara” care, şi ei semnaseră în aceeaşi zi asfel de reclamaţii. Văzând sătenii că locuinţa preotului lor şi biserica satului e supravegheată de miliţieni, l-au înştiinţat să nu mai vină acasă. În această situaţie, părintele Ioan s-a ascuns în podul casei unui creştin din sat. Mult timp a stat ascuns prin lanurile de porumb şi grămezile de cânepă unde cineva de încredere îi aducea de mâncare. S-a mai ascuns la diferiţi credincioşi, la rude, în grajdurile şi podurile caselor, în Oniceni, în Giurgeşti, în Valea Glodului şi Boroaia. În cei 16 ani cât a stat ascuns, părintele Ioan se ruga şi postea ducând, totodată, o viaţă duhovnicească mai aspră şi mai înaltă decât în libertate. Podurile caselor unde era ascuns deveneau locaşuri de rugăciune căci, în taină, mergeau la el mulţi oameni cu diferite necazuri pentru a se sfătui cu părintele şi pentru a li se face diferite rugăciuni. În toată această perioadă familia, prietenii şi cunoscuţii părintelui Argatu erau anchetaţi, ameninţaţi, supuşi la diverse presiuni dar Dumnezeu întotdeauna le dădea curaj şi înţelepciune în răspunsurile lor asfel încât să nu poată fi găsit. După ce, în 1964, este emis un decret prin care deţinuţii politici sunt puşi în libertate, părintele Ioan revine la Boroaia unde termină de construit biserica în care, azi, se află sfintele sale moaşte. Monahul Ilarion La câteva luni după trecerea soţiei la cele veşnice, părintele Argatu, lăsându-şi cei 5 copii aranjaţi fiecare la casele lor, se hotărăşte să intre ca vieţuitor la mănăstirea Antim din Bucureşti. La biserica din Boroaia rămâne fiul său, Alexandru Argatu, iar părintele Ioan, cu binecuvântarea patriarhului Iustinian este tuns în monahism de către părintele Sofian Boghiu, la 1 dec. 1972, primind numele Ilarion. Deoarece în jurul părintelui se adunau tot mai mulţi credincioşi, securitatea vedea în el un „om periculos” pe care încerca să-l izoleze de lume lansând tot felul de zvonuri compromiţătoare ca oamenii să nu-l mai aprecieze şi asfel să-i pună la îndoială credibilitatea cuvintelor sale. Văzând că toate acestea nu au nici un efect asupra părintelui sau credincioşilor (căci aceştia îi ştiau viaţa, cunoscându-l personal), în 1977 este mutat cu domiciliul obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani unde se ajungea mult mai greu. În perioada vieţuirii la Căldăruşani a construit arhondaricul (pentru cazarea pelerinilor) şi a adus multe îmbunătăţiri fiind vizitat în continuare de tot mai multă lume. În 1979 revine în Bucureşti, la mănăstirea Cernica, unde îşi petrece cea mai mare parte a vieţii sale călugăreşti. Aici, în faţa chiliei, stăteau săracii pentru milostenii, bolnavii pentru rugăciune, necăjiţii pentru sfat etc... Duhovnic şi vindecător Părintele Ilarion Argatu a fost cunoscut de către mulţi ca duhovnic înţelept dar şi datorită rugăciunilor de alungare a demonilor pe care la făcea încă de când slujea la Oniceni. Mulţi dintre cei chinuiţi de duhuri necurate îşi găseau izbăvirea prin rugăciuni de exorcizare dar şi ascultându-i sfaturile în acest sens. Era un luptător împotriva patimilor sufleteşti şi trupeşti cît şi un om de rugăciune. Viaţa înaltă duhovnicească a părintelui Ilarion îl ajuta să vadă lucrurile mai clare în profunzimea lor că şi mintea şi sufletul îi erau curate pătrunse de harul Duhului Sfânt atât în viaţa personală cât şi în sfaturile pe care le dădea. Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Omul de rugăciune vede lucrurile cu alţi ochi”, adică cu occhii duhovniceşti. În arhiva personală (deţinută în prezent de urmaşi) se găsesc numeroase scrisori de mulţumire de la diverşi credincioşi pentru ajutorul acordat prin sfaturi şi rugăciuni sau pentru vindecările unor boli, fapt despre care şi ÎPS Pimen Suceveanul a menţionat în cuvântul rostit la slujba înmormântării. Dovada de dincolo de mormânt Părintele Ilarion a trecut la cele veşnice în 11 mai 1999 fiind îngropat la Boroaia lângă soţia sa. La solicitarea fiului Alexandru, în 5 mai 2006 la ora 14.00, a fost dezgropat de câţiva călugări din Ardeal care au fost şi primi martori ai minunii. Cel puţin 40 de zile de la dezhumare, trupul înmiresmat al părintelui, e aşezat în biserica din Boroaia sub supravegherea fiului său, Alexandru, putând fi văzut de oricine doreşte. Moaştele părintelui Ilarion sunt puse într-un sicriu nou. Pe piept are o Evanghelie şi două cruci, iar faţa îi este acoperită cu un procovăţ. ÎPS Daniel, mitropolitul Moldovei a hotărât să se lase la vedere doar fruntea. Aceasta are o culoare maronie şi întreg trupul răspândeşte o puternică mireasmă. Încă de la intrare în biserică se simte mirosul frumos al sfintelor moaşte. Întreg trupul părintelui Ilarion e înconjurat de flori frumos mirositoare, dar mireasma care iese din el e atât de puternică, încât acoperă mirosul florilor. Cauzele neputrezirii trupului pot fi: chimice, biologice şi spirituale. Cauzele spirituale sunt de două feluri: sfinţenia sau pedeapsa lui Dumnezeu. În cazul blestemului sau al unor păcate grele săvârşite în viaţă trupul îşi modifică proporţiile, părul şi unghiile cresc mult, culoarea este neagră, miros urât, provoacă spaimă celor ce privesc etc. În cazul părintelui Ilarion nu e vorba de procese chimice sau biologice, ci de sfinţenia vieţii sale. Posturile aspre, dragostea de aproapele şi mai ales faţă de cei sărmani, curajul mărturisirii dreptei credinţe, suferinţele îndurate, o viaţă plină de virtuţi pe care părintele Ilarion a avut-o au constituit motivul pentru care Dumnezeu l-a răsplătit cu sfinte moaşte. Sunt mărturii că prin moaştele părintelui Ilarion Dumnezeu săvârşeşte minuni ceea ce dovedeşte că sufletul său e în Cer alături de sfinţi. Asemenea părintelui Ilarion, în timpurile noastre mai cunoaştem moaştele întregi ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ care a vieţuit în pustia Hozevei, canonizat în 1992. Moaşte întregi mai are şi părintele Ilie Lăcătuşu care a suferit pentru credinţă şi neamul său ani grei de temniţă în perioada comunistă. Sfintele moaşte ale părintelui Ilie Lăcătuşu pot fi văzute de oricine în cimitirul „Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti. Martirului şi mărturisitorului Ilie Lăcătuşu Sf. Sinod al BOR i-a deschis un dosar de canonizare. De asemenea, propus pentru canonizare este şi părintele Ilarion Argatu. „Trupul neputred al părintelui Ilarion e o dovadă că încă mai sunt sfinţi pe pământ. E ceea ce oferă lumii ortodoxia. Mulţi spun că Biserica Ortodoxă este demodată sau învechită, dar iată că în vechimea ei păstrează ceva pentru lume, ceva ce pentru lume e o noutate, ceva ce lumea a pierdut de mult: sfinţenia. Acestora Iisus le spune: Eu v-am ales pe voi din lume, lumea pe voi nu va cunoscut, lumea iubeşte ce este al său... (Ioan cap. 17). Ortodoxia nu e o armată lumească, politică, economică şi nici o instituţie caritabilă ci este o armată duhovnicească, o armată a lui Dumnezeu. De aceea ea nu luptă pentru putere şi extindere, pentru Est sau pentru Vest ci doar pentru Împărăţia Cerurilor. Fără nici o reţinere putem afirma în faţa lumii că părintele Ilarion Argatu este un vrednic ostaş în armata lui Dumnezeu.” (pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fost deţinut politic)