Între Joia Mare şi noaptea Învierii, sunetul clopotelor este înlocuit complet cu sunetul toacei. Montată în curţile bisericilor, ea este bătută până în noaptea Învierii, loviturile de ciocan amintind de bătutul cuielor în mâinile şi picioarele lui Iisus Hristos la răstignirea sa pe Muntele Golgota.

Tradiţia datează încă din perioada Imperiului Roman, când acest procedeu era folosit pentru a-i ţine treji pe soldaţii care păzeau mormântul Mântuitorului. Toaca este confecţionată dintr-o scândură lungă de lemn sau din metal şi se bate într-un anume ritm cu unul sau două ciocănele. Acest "cântec" este o chemare şi un imbold pentru creştini, iar în sfânta noapte a Învierii, toaca se bate împreună cu clopotele. Ritmul ei imită tunetul, alungă duhurile rele, purificând spaţiul. Orice drept-credincios, atunci când loveşte lemnul toacei cu ciocanul, e dator să spună o scurtă rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Există deosebiri şi în funcţie de lăcaşul în care se practică acest ritual. În mănăstiri, toaca se bate pe tot parcursul anului, pentru a chema monahii la slujbe. Pe de altă parte, în parohii, sunetul lemnului suspendat se aude numai înaintea Paştelui, din Joia Mare, până de Înviere. În acest interval nu se mai trag clopotele.

Înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare, afirmându-se că ouăle roşite şi fierte în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată. În credinţa populară, morţii se întorc în Joia Neagră, an de an, în familiile de unde au plecat şi rămân până în Duminica Mare sau sâmbătă dinaintea Rusaliilor (Moşii de Vară), când se dau colaci şi oale de pomană pentru plecarea sufletelor.