Scrisoare deschisă adresată cetăţenilor României, înalţilor demnitari şi judecătorilor din tribunale (Un răspuns acelora care nu încetează a tulbura Biserica Ortodoxă Română) Cu adâncă smerenie şi dragoste faţă de semeni, adresăm această scrisoare publică românilor de pretutindeni, înalţilor demnitari de stat, cât şi celor din administraţiile locale şi, în mod deosebit, acelor judecători care, prin sentinţele lor, lasă urme adânci în istoria plină de tulburări a acestor meleaguri. Cunoaştem cu toţii intenţiile imperiului habsburgic de a dezbina poporul român prin crearea unei alte Biserici, formată din cetăţeni români, pe care, rupând-o de Biserica străbună, urma să o afilieze celei catolice. Motivele pentru care s-a făcut aceasta erau mai multe. Pe de o parte, românii din Transilvania nu puteau fi stăpâniţi atâta timp cât erau uniţi sufleteşte în jurul Bisericii Ortodoxe. Pe de altă parte, era încercarea Curţii de la Viena de a-şi atrage susţinători printre românii din Ardeal. În timpul ocupaţiei otomane, catolicismul pierduse teren, foarte mulţi maghiari şi saşi trecând la calvinism şi luteranism. Astfel, atât împărăteasa Maria Tereza, cât şi Vaticanul aveau interese comune: extinderea catolicismului. Unealta dezbinării Pentru înfăptuirea dezbinătoarei "uniri", habsburgii au găsit unealta cea mai potrivită în persoana lui Atanasie Anghel. Tânăr şi lipsit de experienţă, acesta a absolvit, pe cheltuiala iezuiţilor, seminarul calvin de la Blaj, iar după moartea mitropolitului ortodox Teofil al Ardealului, la insistenţele autorităţilor acelor vremuri, este hirotonit şi instalat ca mitropolit la Alba-Iulia. La puţin timp după instalarea sa, semnează actul prin care, împreună cu 38 de protopopi, se rupe de Biserica Ortodoxă. Astfel se desfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Ardealului şi în locul ei se înfiinţează Episcopia Greco-Catolică de Alba Iulia. Actul semnat la 7 octombrie 1698 de cei 38 de protopopi avea şase pagini. Pe pagina întâi era textul în română, pagina a doua era nescrisă, iar în paginile a treia, a patra şi a cincea erau iscăliturile celor 38 de protopopi care acceptau unirea cu Roma. Pe pagina a cincea, jos, era un adaos scris în româneste de însuşi Atanasie, care spunea: Aşa ne unim, aceşti ce-s scrişi mai sus, cum că toată legea noastră, slujbele bisericeşti, liturghia, posturile şi sărbătorile din calendar să nu se modifice, iar de s-ar modifica cu ceva, iscăliturile noastre să nu aibă nici o valoare. Pagina a şasea era nescrisă. După aceea, iezuitul Paul Baranyi a completat pagina a doua (care fusese lăsată goală) în latineşte, dar cu unele modificări, în care spunea că românii acceptă şi diferenţele în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă. Ca să nu fie prinşi cu falsul săvârşit, iezuiţii au ascuns documentul, fiind descoperit abia în anul 1879, în Biblioteca Universităţii din Budapesta. Împăratului i s-a înaintat doar traducerea latinească (după versiunea iezuită) şi iscăliturile. Decăderea vieţii spirituale din Apus Cu toate că aceasta era o manevră politică, a avut consecinţe şi pe plan spiritual, căci noua formaţiune religioasă greco-catolică aducea cu sine şi inovaţii cultice, canonice şi dogmatice, precum ereziile Filioque, Primatul papal, Azima, Purgatoriul şi altele care au generat schisma de la 1054 şi au dus, treptat, la decăderea vieţii spirituale în Apus. Unirea cu Roma a adus multă vărsare de sânge şi jale printre românii din Ardeal şi Banat. Cei care s-au opus catolicizării forţate au fost prigoniţi, marginalizaţi, ocărâţi, deposedaţi de averi şi alţii chiar omorâţi. Încercările de intimidare, dărâmarea a peste 200 de biserici şi mănăstiri ortodoxe, trecerea bisericilor ortodoxe cu forţa în proprietatea noii Biserici greco-catolice au adus Ortodoxiei mai mulţi sfinţi martiri şi mucenici decât regimul comunist. Vrednici de amintire sunt ieromonahul Visarion Sarai, ieromonahul Sofronie de la Cioara, ieromonahul Nicodim, ţăranul mucenic Oprea Miclăuş, preotul Moise Măcinic din Sibiel, preotul Ioan din Galeş, preotul Ioan din Aciliu, protopopul Ioan Pop (Tunsul), Ioan Oancea din Făgăraş şi mulţi alţii care, asemenea lor, sfârşesc în chinuri groaznice şi în închisorile austriece pentru Hristos şi credinţa dreaptă în El, iar cei mai slabi în credinţă, precum şi "cozile de topor", în speranţa unei vieţi lumeşti mai îmbelşugate, au acceptat compromisul, în frunte cu Atanasie Anghel. Când episcopul Atanasie a conştientizat greşeala ce o făcuse, a vrut să revină iarăşi la legea Ierusalimului, dar presiunile politice din Apus au fost atât de mari, încât nu a mai avut curajul să o facă. Chinuit de remuşcări pentru lepădarea sa şi pentru consecinţele faptei sale, Atanasie moare în 1713 în mijlocul celor pe care cu nevrednicie îi păstorise. La înmormântarea sa, iezuiţii au ţinut două cuvântări, una în latină şi alta în maghiară. În româneşte nu s-a ţinut nici o cuvântare. Nu e de mirare nici faptul că dintre români, foarte puţini au participat la înmormântare. În slujba intereselor habsburgice Ca urmare a acţiunilor "misionare" ale franciscanilor şi iezuiţilor în Transilvania, românii se confruntă cu o formă dură a impunerii catolicismului. După inchiziţia din Apus şi cotropirile cruciaţilor în Bizanţ, iată, acum, ia naştere o nouă formă a inchiziţiei în Ardeal. Astfel, Biserica Greco-Catolică, slujitoare intereselor habsburgice, intră în posesia unor terenuri arabile şi împădurite, a bisericilor de prin sate şi oraşe, a unor clădiri şi a altor proprietăţi luate în mod abuziv de la românii care nu voiau să-şi schimbe credinţa, punându-se stăpână pe ele. După cum se află scris şi în arhivele (C.F.-uri) din tribunalele localităţilor în cauză, în multe locuri găsim ca proprietară a unor imobile Biserica Greco-Catolică pusă în posesie prin "expropriere" de la ţăranul cutare, sau prin "posesie faptică", ori "donaţie din partea împăratului Iosif al II-lea". Nu găsim, însă, nici un document de "vânzare-cumpărare" sau "donaţie de bunăvoie" (de la foştii proprietari) prin care Biserica Greco-Catolică să intre în posesia vreunui imobil dintre cele obţinute prin jaf şi pe care astăzi cu neruşinare le revendică pe cale juridică. Nici iezuiţii, nici franciscanii nu au adus în Transilvania pământ de la Vatican sau de la Viena şi nici nu au cumpărat pământurile de la ţăranii care ulterior deveniseră iobagi pe moşiile vlădicilor greco-catolici. Ei au venit aici ca şi cotropitori. Se pare că ce n-a reuşit Maria Tereza prin generalii ei se încearcă azi prin aşa-zisele "standarde internaţionale", prin unii factori de decizie (oameni politici, oameni de afaceri, judecători, avocaţi etc.), "cozi de topor" ai zilelor noastre care, pentru firmiturile căzute de la masa străinilor, a unor organisme internaţionale de tip masonic, renunţă la firmiturile ce cad de la masa lui Hristos, la demnitatea lor şi a neamului românesc ortodox, încreştinat de cel dintâi chemat dintre apostoli, Sfântul Apostol Andrei. În acest sens, scrisoarea de faţă vine ca un răspuns intenţiilor şi pretenţiilor exagerate ale clerului greco-catolic de "redobândire" a unor proprietăţi obţinute de înaintaşii lor cu tunul. În multe locuri, totul a devenit o afacere. Imobile "câştigate" pe cale juridică, vândute sau închiriate pe bani de către reprezentanţii Bisericii Uniate, păduri obţinute prin aceleaşi metode care, prin aşa-zisa acţiune de "rărire a copacilor", aduc venituri imense noilor proprietari şi, ce este mai reprezentativ, la baza multor astfel de procese stă răutatea, cu toate că prin mass-media, cu diplomaţie (ca să nu spunem viclenie), ne mai numim şi Biserici surori, zâmbindu-ne foarte politicos unii altora pe la întrunirile ecumeniste şi în faţa camerelor de filmat ca să-i mulţumim, probabil, şi pe unii dintre domnii politicieni. Pentru o mai clară şi mai reală prezentare a greco-catolicismului din zilele noastre, trebuie facută o distincţie între cercurile de interese care susţin şi antrenează în continuare dezbinarea şi discordia între fraţii de acelaşi neam şi cei care au ajuns credincioşi ai Bisericii Unite cu Roma fără să ştie scopul şi interesele ce se ascund în spatele acesteia. De aceea, când vorbim despre greco-catolicism, ne gândim la tunuri, vărsare de sânge, moşierime, dezbinarea neamului, erezie, cultură, politică, tribunale, influenţe politice şi financiare din străinătate, adică ceva lumesc sau chiar drăcesc. Când vorbim despre greco-catolici, ne gândim la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, la oameni pe care nu-i condamnăm, ci îi compătimim, căci sunt ori unelte manipulate, ori inconştienţi. Iar când vorbim de ierarhia greco-catolică, ne gândim la "sămânţa discordiei" prin care Vaticanul loveşte "pe căi paşnice" Ortodoxia, la oameni iresponsabili care susţin şi azi greco-catolicismul habsburgic. Când scopul scuză mijloacele... Nu contestăm că anumite proprietăţi, pe care azi ierarhii greco-catolici le revendică, nu ar fi fost ale lor înainte de 1948, ci doar scopul şi felul în care aceştia le-au obţinut. Armele lor sunt justiţia omenească, dar nu dreptatea istorică şi dogmatică, puterea politică şi financiară nu smerenia, diplomaţia nu sinceritatea, adică cele ale împărăţiei acesteia şi nu cele ale Împărăţiei Cerurilor. Cine poate fi atât de naiv să creadă că diavolul înfiinţează o biserică prin care să se slujească lui Dumnezeu? Din politică nu se naşte mântuire, iar greco-catolicismul nu e altceva decât o unealtă politică (cu nume clericalist) a împărătesei Maria Tereza, e ceva al lumii acesteia. Atunci au venit cu tunul, iar azi, cu aceleaşi metode cu care diavolul l-a ispitit pe Hristos în pustie spunându-i: Dacă Te închini mie, toate cele ale lumii acesteia Ţi le voi da Ţie. Acum înţelegeţi, domnilor parlamentari şi domnilor judecători de prin tribunale, de ce această luptă acerbă pentru proprietăţi? Diavolul vrea ca să i se slujească folosindu-se de ?proprietăţi?, ?plăceri? şi ?bunătăţi? ale lumii acesteia. Nu vrem să supărăm pe nimeni, dar e de datoria noastră să ne apărăm. Dacă atacurile Bisericii Greco-Catolice sunt pe tărâm lumesc (adică juridic, financiar, influenţe politice din străinătate etc.), răspunsul nostru este istoric şi dogmatic, pentru că Ortodoxia nu e o formă de credinţă jurisdicţională instituţionalizată precum e catolicismul, ci e Adevărul cu şi pentru Hristos. Încheind cu o mărturie a celui care a fost nu doar un mare teolog, ci şi un mare trăitor, părintele Dumitru Stăniloaie, care spunea că unirea cu Roma, chiar dacă ar fi adus avantaje pe plan economic, politic, cultural şi altele din tărâmul lumesc, la ce ar folosi dacă pe plan spiritual a adus decădere! Le spunem tuturor acelora care se poticnesc în cele trecătoare, că cele veşnice nu stau nici în avantajele politice, nici în dezvoltarea culturii, nici în bunurile materiale sau slava lumii acesteia şi nici în alte facilităţi pe care ni le oferă stăpânitorul lumii acesteia. Schitul Ortodox Huta