"Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12) Sfânta Scriptură (Biblia) începe cu cartea Genezei sau Facerea şi ne încredinţează, din primele ei versete, că: "La început, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol, întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: ?Să fie lumină!? Şi s-a făcut lumină". (Geneză 1, 1-3). Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în prologul evangheliei sale, spune şi el: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... Toate prin El s-au făcut... Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor... Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume". (Ioan 1, 1-9) Abia după ce a dat Dumnezeu lumina, care emana din fiinţa Sa, au început zilele creaţiei. Luminătorii cerului au fost făcuţi doar în ziua a treia... Deci, Dumnezeu are şi o altă lumină, imaterială. Mari şi ascunse sunt tainele Tale, Doamne! La această lumină se referea Mântuitorul când afirma despre Sine: "Eu sunt Lumina lumii!" De fapt, toate învăţăturile şi lucrările Lui izvorăsc din această lumină pe care, prin iubirea Sa faţă de lume, o simţim necontenit revărsându-se peste noi, oamenii, cununa creaţiei Sale. Această lumină şi tot ceea ce presupune ea n-a fost şi nu este văzută de mulţi dintre semenii noştri, pentru că nu se lasă pătrunşi de ea. Şi dacă am fi destul de smeriţi, am putea recunoaşte fiecare în conştiinţa noastră şi înaintea lui Dumnezeu că o anumită doză de opacitate există şi în fiinţa noastră. Mereu întrebări şi îndoieli... Cu toate că suntem de acord cu constatarea slujitorilor trimişi de farisei ca să-l prindă pe Iisus, "dar nimeni n-a pus mâna pe El" (Ioan 7, 44), ci au venit la mai-marii lor şi le-au spus: "Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om" (Ioan 7, 46). Lumina pe care ne-a adus-o Iisus şi ne-o dă mereu o lăsăm uneori acoperită de umbre. Lumina soarelui, lumina ochilor, lumina sufletului, lumina minţii, lumina vieţii sunt pentru noi darurile lui Dumnezeu, pe care trebuie să le preţuim şi să le lăsăm să lucreze în noi. Orbul din naştere, pe care ni-l prezintă Sfânta Evanghelie (Ioan 9, 1-38) ce se citeşte în duminica a 6-a după Sfintele Paşti, era lipsit de vederea ochilor. Se născuse orb. El nu s-a putut bucura de un răsărit sau apus de soare, de un cer înstelat, de frumuseţile naturii înconjurătoare, de o floare, de chipul părinţilor şi al semenilor săi. El nu ştia cum arată el însuşi. Trăia, fizic, într-un întuneric desăvârşit, fără nici o speranţă de a putea vedea vreodată... Şedea la margine de drum şi cerşea... Trebuia să mănânce şi el şi să aducă un sprijin material pentru familie. Părinţii, cât şi el, se împăcaseră cu soarta... Iisus Mântuitorul se afla în plină activitate de propovăduire a învăţăturii Sale, de dovedire a dumnezeirii Sale. Tocmai purtase o discuţie contradictorie cu fariseii. Le dăduse acestora o lecţie de dreaptă judecată, de dragoste şi de iertare. Le-a arătat o nouă lege, care se va forma după învăţăturile Sale, pe care ei nu puteau să le înţeleagă, sau poate nu voiau să facă acest lucru. Doreau însă cu orice preţ să-i găsească motivaţii de defăimare în faţa celor care credeau în El şi se bucurau de faptele minunate pe care le săvârşea în mijlocul lor. La ivirea zorilor din acea zi, Mântuitorul S-a dus la Muntele Măslinilor pentru o covorbire tainică cu Cerul. Iisus se ruga în liniştea şi răcoarea dimineţii Părintelui ceresc... Apoi, "iarăşi s-a întors în templu, şi tot poporul venea la El; Şi El, şezând, îi învăţa" (Ioan 8, 2) Fariseii şi cărturarii, care, din umbră, îl urmăreau pas cu pas, au adus la El o femeie prinsă în adulter... Vina femeii păcătoase din Evanghelie (Ioan 8) era cunoscută. Ajunsese în publicitate. Se îngrijiseră de aceasta fariseii binevoitori, paznicii moralităţii şi ai virtuţilor... Ei au luat pe biata femeie cu privirea îngrozită de moarte şi-au târît-o de-a lungul străzii, până la templul din Cetatea Sfântă. - "Pofteşte la Rabinul din Nazaret, stricato! Aici să stai în faţa Lui!" Mântuitorul se întoarse într-o parte, scârbit. Scârbit nu de femeia căzută, ci de nesimţirea fariseilor, Mântuitorul se aprinse de mânie întru inima Sa. Înfăţişarea Lui era însă liniştită. El se aplecă şi, cu degetul arătător, scrise în nisip cuvinte misterioase. Dar ei strigau mai departe. Învăţătorul se ridică. "Aha, ia să vedem ce-o spune." "Da, să vedem." Iată ce-a spus, limpede şi poruncitor: "Cel ce este fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei." (Ioan 8, 7). Şi s-a aplecat din nou şi scrise mai departe semne misterioase pe nisip, judecăţi ale lui Dumnezeu. Iar acuzatorii au plecat unul după altul, începând cu cei mai bătrâni şi mai gălăgioşi. Nu mai rămăsese decât Cel fără de păcat şi păcătoasa. Dar El n-a aruncat în ea cu piatră, ci a mântuit-o. E de mirare cu câtă indiferenţă şi linişte sufletească trec foarte mulţi creştini peste cuvântul Domnului: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura vouă" (Matei 7, 1). Poate fi ceva mai limpede?! Ca într-o nouă creaţie, "Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut..." (Crezul) "... a scuipat jos şi a făcut tină şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând". (Ioan 9, 6-7) Când l-a creat pe om, Domnul Dumnezeu, luând ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie". (Geneza 2, 7) Deci, şi acum, "Cel prin care toate s-au făcut" a completat, în acelaşi mod, ceea ce-i lipsea orbului din naştere. Din pământ şi apă a creat ochi. A dat lumină celui care n-o avea. Minunea aceasta făcută de Mântuitorul i-a uimit şi descumpănit pe mulţi. Pentru că Iisus o săvârşise în zi de sâmbătă, între iudei a avut loc o dispută şi s-a pus o alternativă: Cu Moise sau cu Iisus? De fapt, Iisus nu-l exclude pe Moise, ci îl completează. "Tocmai în aceasta stă minunea - spune orbul vindecat - că voi nu ştiţi de unde este El" (Ioan 9, 30). Pentru a şti de unde este El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, omul are nevoie de cunoaştere, de râvnă şi de credinţă, fapt subliniat şi la sfârşitul pericopei evanghelice prin întrebarea celui vindecat: "Cine este, Doamne, ca să cred în El? Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este" (Ioan 9, 35), îi răspunde Iisus. Pentru că Iisus îi mustră pe farisei pentru faptele lor, aceştia vor să-L ucidă cu pietre (Ioan 8, 59) şi iau împotriva Lui o atitudine de ură şi răutate. Pentru că făcea bine oamenilor în zi de sâmbătă (ziua de odihnă pentru evrei), ei îl acuzau că "El nu este de la Dumnezeu" (Ioan 9, 16). Pentru ei, şi din păcate chiar pentru mulţi şi din zilele noastre, totul se reduce la rigurozitatea cu care se ţin nişte rânduieli în cadrul unui grup restrâns. Orbul din naştere n-a avut vedere în ochi, dar a văzut, l-a intuit pe Iisus; fariseii au avut ochi buni, dar n-au văzut, pentru că "a orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec" (Ioan 12, 40), spune Iisus, referindu-se la răutatea, bigotismul şi fanatismul lor religios. Pentru deplina sa vindecare, Iisus îl trimite pe orb să se spele la scăldătoarea Siloamului. Pentru spălarea păcatelor, a relelor vieţii, Iisus ne trimite, mai mult decât la o scăldătoare, ne trimite la Biserică, care este "trupul Său, al cărui mântuitor El este" (Efeseni 5, 23). Aici suntem aşteptaţi, curăţaţi şi mântuiţi. Condiţia vederii sufleteşti este credinţa, credinţa cea dreaptă, pentru că "şi demonii cred şi se cutremură" (Iacov 2, 19). De aceea, Iisus îl întreabă pe cel vindecat: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" (Ioan 9, 35). Teribila dramatizare a contactului dintre cel atins de harul lui Hristos şi "cunoscătorii, literaţii şi legiştii" Legii lui Dumnezeu, Evanghelia ne mai dovedeşte două lucruri: că nu noi suntem, slavă Domnului, judecătorii aproapelui (Ioan 9, 16) şi că, în fond, nici o anchetă din lume, chiar dură, nu poate opri mărturia celui care a gustat din bucuria trăirii cu Hristos (Ioan 9,25 s.u.). O bucurie din care se naşte inteligenţa aleasă, ascuţită, care, nu de puţine ori, chiar în vremea prigoanei comuniste, a pus în gura celor simpli cuvinte de nezdruncinat: "Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenicii Lui?". (Ioan 9, 27) Pare a fi aici o doză de "obrăznicie", după regulile cuminţeniei arogante, dar pentru noi, cei care ne bucurăm de izbăvirea din orbire a tânărului, aduce mai mult a răspuns care ne răcoreşte, prin inteligenţă şi curaj, de toate suspiciunile celor care, de veacuri, se-ndoiesc că pot fi făcute minuni şi peste noi, păcătoşii. Ceea ce este cert este că dincolo de lumea aceasta întru care toate se văd, orbul capătă şi acea capacitate rară - numită har - de a surprinde pe Hristos, de a-L vedea. "Care sunt cei cărora Se arată Dumnezeu şi care sunt cei care ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor?" (D. Stăniloae) Tot el răspunde: "E dulce Soarele Hristos, Soarele dumnezeisc, atât cât îl simt. Dar El e dulce pentru că mă atrage la şi mai multă împărtăşire, fără sfârşit, de El". Poate că, în acest moment al istoriei şi s-a reaşezat normalitatea minunii în limitele ei fireşti... Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din Evanghelie: Iisus Hristos. Să-l primim pe Hristos cu credinţă, adică cu încredere în jertfa Lui cea sfântă şi mântuitoare şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă care te lasă tot orb şi tot în păcate, este o credinţă fără Hristos şi fără putere. Despre Apostolul Pavel ne spun Scripturile că, în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergând să prigonească pe creştini), i-a ieşit în cale o lumină care l-a orbit pentru o clipă şi apoi i-a dat altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel, şi din prigonitor, Apostol. "A fost aceasta o orbire după care a văzut şi a făcut şi pe alţii să vadă" - zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Aşa s-ar cuveni să facem şi noi: să ieşim din orbia şi robia patimilor şi a păcatelor. Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să ne dea alţi ochi şi altă vedere, altă gândire şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţiri... "Fiind orbiţi la ochii sufletului, venim la Tine, Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, strigând către Tine întru căinţă: ?Milostiv fii nouă, Unule, Cela ce eşti lesne iertător?". Să nu uităm că Sfânta Liturghie este reluarea veşnică a minunatei scoateri din orbire şi umpleri de dorul lui Hristos. De aceea, cântăm în ea "am văzut lumina cea adevărată". Acea lumină în care zicem: "Lumina lui Hristos luminează tuturor..." Iar din dor izvorăsc lacrimi...